Marţi seară la Atheneu, un regizor talentat a pus în scenă o oră de Românie normală. Civilizaţia a părut a fi aici de când lumea, emoţia a fost adevărată, iar simbolurile şi-au recăpătat, pentru puţină vreme, rostul.

Nu patina ceremoniei, ci simplitatea ei m-a emoţionat. Nu graţia în sine, ci firescul cu care această graţie a cuprins întreaga sală.

Când am intrat, am zărit câţiva cunoscuţi şi m-am bucurat s-o revăd pe Oana, de care mi se făcuse dor zilele astea. Doru ne-a făcut semn de lângă locurile noastre, ne-am aşezat şi am aşteptat o vreme ca toată lumea să-şi ocupe locurile. Când Regele şi Regina au intrat în Loja Regală, sala s-a ridicat şi au început aplauzele. Îndelungi. La fiecare gest al Reginei, sala răspundea cu un crescendo. N-am mai trăit aşa ceva. Cât de diferite au fost aceste aplauze de ropotele sacadate cu care românii s-au învăţat în timpul dictaturii. Dialogul dintre cei din lojă şi cei din sală a fost unul simplu, cald şi adevărat.

Regina avea în mână celebrul buchet din flori de mazăre, aceleaşi flori pe care le-a purtat şi la ceremonia de acum 60 de ani. În lojă, Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al II-lea al elenilor, foşti paji la căsătoria Regelui Mihai cu Regina Ana, păreau să întregească un tablou istoric, ultimul din fresca desfăşurată pe peretele circular al Atheneului.

Doar Ion Iliescu, iţindu-se când şi când din spatele cuplului regal, părea din alt film, din altă lume şi din altă epocă.

M-am mirat că nu s-a intonat Imnul Regal la începutul ceremoniei, apoi l-am zărit pe Petre Roman într-o parte a sălii şi mi-am adus aminte cum a plecat solemn şi republican de la cina la care Regele şi-a anunţat acum mai mulţi ani succesiunea. Probabil că intonarea Imnului Regal în prezenţa prim-ministrului, aflat la stânga Regelui, ar fi stârnit un scandal similar, iar o Miţa Ploieşteanca s-ar fi găsit şi de această dată gata să-l aprindă.

La sfârşitul programului, orchestra a interpretat Poema Română. Spre ruşinea mea, nu ştiam că aceasta se încheie cu Imnul Regal. Cred, totuşi, că nu eram singurul. Când primele acorduri s-au auzit, un domn în vârstă din primele rânduri a ţâşnit în picioare. Sala l-a urmat şi, din nou, toţi ne-am întors spre cuplul regal. Regele era deja în picioare.

Cineva i-a oferit Reginei un al doilea buchet, tricolor. Dialogul cald, în gesturi şi aplauze, dintre Regină şi sală a reînceput. Regelui i-au dat lacrimile. Orchestra încheiase demult, dar aplauzele nu conteneau. A fost nevoie ca Regele să se aşeze pentru a le opri şi a lăsa orchestra să părăsească sala.

Privindu-l pe Ion Iliescu, oţărându-se în spatele cuplului regal în timpul acestei manifestări atât de calde de simpatie, mi-am dat seama că nici nu mai conta ce aplauda fiecare – un om, un Rege sau un destin. Pe mine unul m-au emoţionat victoria simplă şi demnă a normalităţii împotriva bădăraniei, învestită cândva cu prerogative de politică de stat, zâmbetul Reginei şi privirea, în continuare plină de speranţă, a Regelui.

*

[youtube_1]5FuRXP4yecA[/youtube_1]
Celălalt film

Tags: atheneu, casa regala, familia regala, ion iliescu, nunta de diamant, regele constantin, regele mihai, regina ana, regina sofia