Cât de ecologic locuieşte românul? Puţin, puţintel şi, mai ales, deloc. Din nefericire, grija pentru mediu n-a existat niciodată pe agenda industriei de locuinţe din timpul dictaturii, aşa că cei mai mulţi români, chiriaşi sau proprietari de nevoie în locuinţe ridicate de stat nu prea au de ales în această privinţă.

Adevărul e că nu prea au de ales oricum am privi lucrurile. Constructorii celor 18 ani de tranziţie au fost cu toţii mult prea ocupaţi să crească raportul dintre suprafaţa desfăşurată şi suprafaţa construită, ca să-şi mai pună problema abordării durabile în edificiile pe care le-au ridicat. Aşa că marile oraşe s-au pricopsit cu nesfârşite ogoare de fier beton, păduri de ciment şi păşuni acoperite cu azbest, pe care au răsărit, cocheţi, pâlcuri şi pâlcuri de baluştri.

Mă uit la ce s-a construit în România ultimelor două decenii şi-mi dau seama că e imposibil să separi prostul gust de prostie pur şi simplu. Cele două merg mână în mână. Arhitecţii care semnează cacofoniile de care te izbeşti la tot pasul şi-au dat mâna cu constructorii incapabili să edifice altfel decât ieftin şi prost, iar împreună i-au făcut pe plac beneficiarului, interesat mai mereu de ce vor zice prietenii la petrecerea de casă nouă decât de cum va arăta hidoşenia peste 20 de ani.

Tradiţia sacrificiului pentru construcţie e la fel de actuală în România de azi, cum era şi pe vremea meşterului Manole. Tehnologia modernă a adus şi pe meleagurile noastre “sistemul-anti-zidit-nevasta-în-perete”, dar a inventat o groază de noi sacrificii. Ca şi pe vremea lui Neagoe Basarab, ele sunt simbolice doar pentru cel care le face. Cei care le suferă sunt, ca şi Ana lui Manole, cei care nu prea au nimic de spus în legătură cu viitoarea construcţie.

Nu sunt puţine clădirile din Bucureşti şi din ţară care au cerut să le fie jertfite de la bun început un parc, o grădină sau un alt spaţiu verde. Odată cu ele, s-au ridicat în aerul oraşului nori de praf, filtraţi de cele mai multe ori doar de plâmânii noştri, din ce în ce mai bolnavi. Cimentul cu care s-a lucrat vine, la rândul lui, de la o fabrică în jurul căreia poluarea sufocă vegetaţia pe sute şi mii de metri pătraţi. Odată ridicate, clădirile atrag în jurul lor maşini. Lipsite de parcare, acestea sacrifică alte spaţii verzi şi otrăvesc atmosfera cu cilindreele lor supradimensionate. Prost luminate, noile volume consumă zeci de mii de kilowaţi-oră pentru a ţine aprinse legiuni incandescente de becuri. Prost izolate, ele pierd căldura iarna şi se transformă vara în cuşti fierbinţi. Totul se rezolvă cu sisteme de încălzire şi de răcire obscene care dau de lucru şi mai mult termocentralelor de la marginea oraşului. Prost gândite, clădirile noastre habar nu au să folosească până şi cea mai la îndemână resursă naturală: apa de ploaie. Sclipitoarele closete, elegantele peluze, lucioasele pardosele – toate folosesc, pentru a fi spălate, curăţate sau udate, apă de băut.

Şi nici nu termină bine contemporanul Manole câte un monstru de soiul acesta, că se găseşte degrabă alt Negru voievod care să-i comande, colea, la doi metri, încă o clădire ‘naltă, cum n-a mai fost altă, un nou şi luxos cartier de sardele sau un viitor ghettou rezidenţial. Alţi clienţi, alţi bani, alte sacrificii.

Vedem un panou publicitar, ne lăsăm vrăjiţi de vorba dulce a unui agent de vânzări, facem un credit la bancă şi intrăm şi noi în hora celor care şi-au propus să-i facă României un viitor de fier-beton. Fără să ne dăm seama, am pus deja mâna pe mistria meşterului Manole şi începem să tencuim apăsat deasupra puţinului aer care ne-a mai rămas de respirat. Oriunde ai privi, metrul pătrat e din ce în ce mai scump: pe şantierele patriei şi în tot mai plinele ei cimitire. România, mai vrei puţin mortar?

:: Elle Decoration

Tags: constructii, dezvoltare durabila, ecologie, elle decoration, green building