Ne aflăm în holul de plastic lucitor al Howard Johnson Grand Plaza Hotel. Reprezentantul editurii Humanitas, amabilul Horia Barna, abia îşi revine după ricoşeul antologic al recepţionerei, care, întrebată dacă domnul Vargas Llosa a sosit deja, ne-a rugat să-i spunem cum se scrie numele respectiv „ca să-l caute în sistem”.

Horia Barna rămâne bouche bée, recepţionera rămâne, evident, cu pierderea de a nu-l fi găsit pe Vargas Llosa decât acolo unde l-a căutat, adică „în sistem”, nu şi în cărţile sale. În fine, scriitorul şi verişoara-soţie-secretară-personală îşi fac apariţia.

Cuplul mă surprinde ca un déja-vu: căutătura tinerească din ochii lui îmi pare cunoscută, deşi e exclus să-l mai fi întâlnit pe condeier pe vremea mătuşii Julia, când nu existam decât în proiect.

Drumul cu maşina de la Constanţa a fost obositor, dar el e vesel şi vorbăreţ. În drum spre hotel, a aflat că nu vor găsi El País la recepţie, şi a făcut un ocol pe la Hilton, ca să ia un exemplar. Are agenda plină până seara târziu, aşa că-i propun să amânăm interviul pe a doua zi. Din fericire, nu e cazul. Se simte încă în formă şi ne invită să începem imediat.

În timp ce-l urmez pe scări spre locul rezervat de la mezanin-ul hotelului, încerc „să-l iau de undeva”. Facem o probă de înregistrare? “Yes, of course, I am Mario Vargas Llosa, I am a Peruvian writer.” Scandează şi prelungeşte vocalele, dar păstrează un accent jucăuş. Spune lucruri definitive, dar le face să sune ambiguu.

Încep să mă prind de unde mi-e cunoscută figura. Pe măsură ce vorbim, îl surprind atent la flash-ul care îi luminează faţa. Expresiile par perfecte: am impresia că scriitorul pozează şi că o face deplin conştient. Dar îmi pierd vigilenţa rapid, discursul e mult prea captivant.

La aproape 70 de ani, Mario Vargas Llosa vorbeşte despre literatură, despre politică şi despre erotism cu aceeaşi pasiune cu care le-a descris în cărţile sale. Îşi întregeşte cuvintele cu gesturi puternice, de hidalgo: mâinile lui descriu trasee contorsionate când explică mecanismul opresiv al dictaturii sau se deschid larg, urmându-i privirea şi zâmbetul, când vorbeşte despre femei, despre dragoste şi despre libertatea ei.

Seara, în redacţie, privindu-i fotografiile, îmi pică fisa. Îl revăd în ipostazele surprinse de Camil şi cadrele se suprapun afectiv peste figurile pe care le-am creionat în minte când i-am citit cărţile. Scriitorul îşi joacă personajele.

El hablador are, cu siguranţă, ochii condeierului, dar peste pupilele cândva crude s-a aşternut ceva ca o pâclă, din vremea în care jurnalistul a făcut corespondenţă de război al sfârşitului lumii.

Gestica amplă e a lui Dionisio din Naccos, în a cărui manieră ambiguă de a vorbi despre viciu îşi întemeiază mărturisirea vie şi bucuroasă a propriei senectuţi.

Bătrâneţea lui Vargas Llosa este la fel de neverosimilă ca longevitatea lui Trujillo, dar nu are, totuşi, nimic din descompunerea ei. Trăieşte o o vârstă inadmisibil de puternică, care, precum episodul tahitian al personajului Gauguin, te copleşeşte şi, scuzaţi de vorbă proastă şi tinerească, pur şi simplu te seacă.

Cunoscându-l, mi s-a părut că întrezăresc o faţetă a jocului de-a Mario Vargas Llosa. Autorul riscantelor viraje de tehnică narativă, scriitorul pe care nu l-am perceput niciodată repetitiv, se amuză portretizându-şi diverse ipostaze ale vieţii în frânturi de personaje literare.

Îi rămân recunoscător nu doar pentru norocul de a fi devenit, la rându-mi, personajul principal într-o seară stropită cu mult vin la un bistro bucureştean, graţie ilustrei întâlniri din timpul dimineţii, ci şi pentru că am aflat cum te poţi repovesti mereu pe tine, fără obsesii, fără repetiţii şi fără resturi de frază.

:: e un text pe care l-am scris acum mai mulţi ani, la rugămintea Cristinei Bazavan. L-am regăsit de curând pe hard, între resturile recuperate după crash-ul din noiembrie trecut (nu mă pot abţine să nu remarc că scriam mult mai preţios pe vremea aia).
:: scopul rendez-vous-ului era un interviu pe care i l-am luat lui Vargas Llosa pentru Tabu. Poate fi citit pe blog.

Tags: humanitas, mario vargas llosa, tabu