“După ce le zgârii un pic suprafaţa, toţi dictatorii sunt unul şi acelaşi lucru.”

În “Sărbătoarea Ţapului” se regăsesc fragmente importante din istoria Republicii Dominicane. Cât de mult vă documentaţi înainte de a scrie un roman?

Mario Vargas Llosa: Întodeauna fac o cercetare documentară, dar nu neapărat pentru a scrie o carte cât mai aproape de adevărul istoric. O fac pentru a mă familiariza cu locul, cu epoca, cu personajele, pentru a avea o anumită siguranţă de sine când scriu. Dar nu urmăresc să redau desfăşurarea evenimentelor aşa cum ar face-o un istoric sau un sociolog. Dimpotrivă, mă folosesc de foarte multă fantezie, de imaginaţie. E drept însă că într-un roman despre un personaj istoric, cum este Sărbătoarea Ţapului, simpla desfăşurare a faptelor, aşa cum au avut ele loc cu adevărat, este respectată. Şi de aici încolo, lucrez în libertate totală.

S-a întâmplat vreodată să schimbaţi cursul acţiunii unui roman după ce aţi descoperit informaţii noi în cursul documentării?

Absolut, mi se întâmplă mereu. Chiar mai mult, vă pot spune că mă aştept întotdeauna să mi se întâmple asta. Într-o documentare, descoperi mereu noi posibilităţi, noi personaje, fapte, situaţii care dau un nou impuls imaginaţiei. În cazul Sărbătorii Ţapului, mi s-a întâmplat de foarte multe ori lucrul acesta: ideea mea iniţială despre roman era complet diferită de ceea ce a ajuns versiunea sa finală.

Dictatorii din America Centrală au fost deseori comparaţi cu cei din Europa de Est. Ce credeţi, se suţine o astfel de comparaţie?

M.V.L.: Cred că, după ce le zgârii un pic suprafaţa, toţi dictatorii sunt unul şi acelaşi lucru. Nu mai contează dacă sunt de stânga sau de dreapta, dacă e dictatura unui partid sau a unui om. Orice dictatură se sprijină pe folosirea brutală a forţei, toţi dictatorii reprezintă oprimare, intimidare, violarea drepturilor omului, cenzură, manipularea opiniei publice, distrugerea drepturilor de bază ale cetăţeanului. Evident, există anumite nuanţe, dar sunt doar nuanţe. Nu cred că există diferenţe esenţiale între Fidel Castro şi Pinochet sau între Trujillo şi Ceauşescu. Rădăcinile lor sunt aceleaşi şi cu toţii au dus la dispariţia suveranităţii poporului, reuşind să producă acelaşi fel de pervertire a relaţiilor dintre oameni.

Şi totuşi, spre deosebire de Trujillo, pe care d-voastră l-aţi transformat în personaj literar, lui Ceauşescu nu i-a „reuşit” încă acelaşi lucru. De ce credeţi că întârzie transformarea sa într-un personaj de roman?

M.V.L.: O, dar sunt convins că vor apărea multe romane despre Ceauşescu odată ce scriitorii români vor căpăta perspectiva necesară pentru a scrie cu libertate totală despre el. Cred că a fost o experienţă atât de dramatică pentru România încât este imposibil, de neconceput ca literatura şi artele în general să nu ofere o mărturie despre această experienţă.

“În zilele noastre femeile sprijină mai mult cultura decât o fac bărbaţii”

Aţi învăţat să citiţi când aveaţi cinci ani şi aţi spus că a fost cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viaţă…

M.V.L.: Am spus asta şi o repet mereu pentru că este foarte adevărat. Mi-aduc întotdeauna aminte cum viaţa mea a devenit mult mai interesantă din momentul în care am început să citesc romane de aventuri. La acea dată, noi nu aveam benzi desenate, aşa că generaţia mea citea Salgari, apoi Jules Verne şi Alexandre Dumas. Exersam cititul şi asta era în acelaşi timp o formă de distracţie fantastică. Citind, am început să-mi trăiesc foarte plăcut viaţa şi pentru acest motiv am spus că este, probabil, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Dacă ar trebui să recomandaţi o carte unei persoane care nu a mai citit de mult timp, cu ce titlu aţi începe?

M.V.L.: Cred că cel mai bine ar fi să înceapă cu o carte foarte simplă, dar care să poată, în acelaşi timp, să capteze imaginaţia cititorului. Aş recomanda, de exemplu, Cei trei muşchetari a lui Alexandre Dumas. Este o carte captivantă şi distractivă. O alta… aveam 14 ani când am citit Mizerabilii de Victor Hugo şi încă mi-aduc aminte tensiunea şi fascinaţia induse de aventurile personajelor. Aşadar, cred că cel mai bine pentru cineva care nu a mai citit de mult timp ar fi să înceapă cu un roman de secol XIX, o carte nu foarte profundă, dar foarte captivantă.

Nu vă spun, probabil, o noutate… Ştiaţi că sondajele arată că astăzi sunt mai multe cititoare decât cititori?

M.V.L.: Sunt convins de asta şi probabil că e valabil nu numai în România, ci oriunde. Am făcut şi eu sondajele mele. Dacă mergeţi într-o librărie, de exemplu, priviţi în jur şi veţi vedea că sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaţi. La o conferinţă literară, la o lectură de poezie, sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaţi. În fine, la o facultate de litere a oricărei universităţi, veţi găsi întotdeauna mai multe studente decât studenţi. Şi probabil că la fel stau lucrurile cu toate studiile umaniste şi activităţile artistice. Aşa că nu cred că este o exagerare să spunem că în zilele noastre femeile sprijină mai mult cultura decât o fac bărbaţii.

De ce credeţi că femeile sunt mai înclinate spre artele liberale?

M.V.L.: Ştiţi, sunt mai multe explicaţii. Unii spun că femeile au mai mult timp la dispoziţie pentru a se putea implica în activităţi culturale, alţii spun că femeile sunt mult mai dispuse să investească timp în lucruri care nu sunt profitabile economic în viitorul apropiat. Eu unul nu ştiu care este explicaţia adevărată. Dar ştiu că este un fapt că în toate ţările, pe toate continentele, în întreaga lume, sunt mult mai multe femei legate de cultură şi, în special, de literatură, decât bărbaţi.

Despre ce personaj feminin al istoriei secolului XX v-ar plăcea să scrieţi un roman?

M.V.L.: Mi-ar fi foarte greu să aleg, sunt atâtea femei remarcabile în istoria secolului XX. Dar ultimul meu roman, Paradisul de după colţ, este despre un personaj feminin, e drept, al istoriei secolului XIX. Flora Tristan a fost o feministă, o luptătoare socială care a încercat să impună drepturile femeilor în Franţa, în particular într-o lume în care femeile nu erau acceptate. În lumea sindicatelor, între nenumăraţii militanţi pentru drepturile muncitorilor, Flora Tristan a fost o figură excepţională. Iar ea a suferit din cauza prejudecăţilor, a fost discriminată, şi, în acest sens, viaţa ei este o efigie a ceea ce însemna să fii femeie în secolul XIX.

“Erotismul nu ar fi posibil în absenţa unei culturi elaborate şi sofisticate”

Vi se atribuie o părere, după care cineva ar avea nevoie de experienţa unei relaţii extra-conjugale pentru a aprecia adevărata valoare a unui mariaj. Credeţi că adulterul poate salva o căsnicie?

M.V.L.: (râde) Nu, nu am spus eu asta, cred că a spus-o un personaj de-al meu. Eu cred că dragostea şi relaţia dintre un bărbat şi o femeie sunt lucruri atât de misterioase şi de complicate încât nu putem stabili reguli rigide valabile pentru orice situaţie. Ceva ce poate părea atractiv unei persoane, fie ea bărbat sau femeie, îi poate părea respingător alteia. Poţi descoperi de-a lungul vieţii că există relaţii care par de neconceput dacă nu eşti unul dintre participanţi. Pentru că fiecare om este un întreg univers.

De aceea cred că singura regulă care trebuie respectată în aceste relaţii este aceea a respectului pentru ceea ce cuplurile decid şi fac. Libertate totală atâta timp cât nu distrug, cât nu rănesc alte fiinţe umane! Tot ceea ce fac doi oameni în bună înţelegere în vederea întemeierii unei relaţii, pentru a împărtăşi aceeaşi fericire, plăcere şi bucurie, trebuie respectat fără nici un fel de prejudecăţi sau de limitări.

Care sunt simptomele d-voastră de îndrăgostit?

M.V.L.: Sunt, cu mici diferenţe, cam aceleaşi cu ale tuturor oamenilor. Când te îndrăgosteşti, trăieşti o exaltare specială a vieţii, viaţa devine mai plină de sens, simţi că ea merită trăită şi că întreaga existenţă care te înconjoară capătă un înţeles aparte. Iar experienţa iubirii îţi poate da un impuls fantastic, vrei să faci lucruri, să depăşeşti obstacole, te simţi brusc mult mai bine echipat pentru a face faţă dificultăţilor şi frustrărilor din care e compusă viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre noi.

Pe de altă parte, cred că, în felul în care fiecare trăieşte iubirea, cultura joacă un rol foarte important. Nu este acelaşi lucru dacă eşti sau nu o persoană cultivată. La fel de mult cum influenţează religia sau civilizaţia. Dar pe termen lung iubirea este o experienţă care îmbogăţeşte fiinţa oricărei persoane.

Credeţi, deci, că iubirea este îmbogăţită de experienţa culturală?

M.V.L.: Fără îndoială. Şi mai ales erotismul, care nu ar fi posibil în absenţa unei culturi elaborate şi sofisticate. Abia în momentul în care iubirea umană ia distanţă faţă de ceea ce este simplă satisfacere a instinctelor, abia atunci erotismul începe să joace un rol în civilizaţie. Asta se întâmplă când dragostea este înconjurată de o punere în scenă, de o istorie, de ceremonii şi de ritualuri, care îmbogăţesc şi, în cele din urmă, transformă actul iubirii într-o formă de reprezentaţie, foarte apropiată de actul artistic, de scrierea unui poem, pictarea unui tablou sau compunerea unei fraze muzicale. Iar pentru toate acestea e nevoie de civilizaţie, de cultură, de imaginaţie şi de o dragoste pentru ritualuri.

:: interviul a fost publicat în revista Tabu în noiembrie 2004 şi este reluat aici cu amabila permisiune a Cristinei Bazavan
:: povestea interviului o puteţi citi aici
:: foto: Adevarul

Tags: cultura, dictatura, erotism, feminism, flora tristan, iubire, lectura, mario vargas llosa, paradisul de dupa colt, sarbatoarea tapului, trujillo