Am primit o leapşă de la Tudor Chirilă, lansată de Premiile Ioan Chirilă. Să ilustrez cu o fotografie relaţia mea cu un sport de performanţă, dacă am înţeles bine.
Am să fac o paranteză înainte de a-i răspunde, pentru că relaţia mea cu sportul e una specială. Am fost obişnuit încă de mic să nu pun mare preţ pe sport şi să disociez între performanţa fizică şi performanţa intelectuală. Părinţii mei şi cei mai mulţi dintre prietenii lor erau genul de oameni pentru care corpul n-a însemnat niciodată mai mult decât un mijloc de locomoţie pentru creier. Prin conversie, am trăit multă vreme cu prejudecata că cei care fac sport au o activitate intelectuală redusă.
Pe de altă parte, firea mea hiper-competitivă m-a făcut să mă eschivez mereu din faţa luptelor pe care n-am fost sigur că le pot câştiga. Cele mai multe sporturi practicate în şcoală erau competiţionale, eu n-aveam chef şi nici cu cine să mă perfecţionez, aşa că orele de educaţie fizică au fost prilej de nenumărate eschive.
Ani de zile m-am mândrit cu faptul că nu practic nici un sport. Mândria asta mergea mână în mână cu excesele de la 20 de ani. Apoi, când m-am lăsat prima dată de fumat, m-am hotărât să-mi depăşesc prejudecata. M-am apucat de un sport de luptă, pentru că lupătorii mi se păruseră întotdeauna nişte oameni foarte limitaţi intelectual.
Evident, am descoperit că sportul, şi cu atât mai puţin un sport de luptă, nu te prosteşte, ci, dimpotrivă, te echilibrează şi te împlineşte. Antrenorului nu-i venea să creadă când îi spuneam că nu făcusem niciun fel de sport timp de 24 de ani. Până la urmă m-am întrebat şi eu de ce n-o făcusem şi am conchis că în toţi aceşti ani prostul fusesem eu, nu sportivii.
De când m-am apucat de kickbox, nu-mi mai imaginez viaţa fără mişcare şi fără o privire critică în legătură cu ce mănânc şi cu mediul în care trăiesc. Nu sunt dependent de sală, nu fac excese, doar că sportul a devenit o constantă a vieţii mele. Asemenea lecturii, asemenea Internetului.
N-am nicio fotografie de la antrenamente şi nu-mi propun să am vreuna vreodată. Fotografia asta mi-a făcut-o Roald acum doi ani la Câmpulung Muscel. Abia mă apucasem de kick şi vorbeam foarte mult (şi probabil foarte sâcâitor) despre asta. Când am văzut mesajul de pe panou, mi s-a părut ironic să mă fotografiez în faţa lui. Era tot ce dispreţuiam mai mult când eram mic şi astăzi e un îndemn (lemnos, e-adevărat) în care mă regăsesc (textul de pe panou, nu citatul din Voltaire de pe piept :):
Foto: Roald Aron
Dar kick-ul e departe de a fi un sport de performanţă pentru mine. E cel mult un pretext pentru a face mişcare. Singura performanţă pe care mi-o conced în domeniul sportiv este în mânuirea poi-urilor:
Foto: Paul Diaconu
Aici nu mai e niciun divorţ de copilărie. De mic mi-a plăcut să mă joc cu focul.
Sunt curios dacă au ce să răspundă la leapşa asta Manafu, Petreanu sau Bobby Voicu. Eu m-am străduit.
Buna dimineata. Traiesc de peste 11 ani in Germania si de o luna in Romania. Din primele saptamani de “repatriere” – in care au incaput si cateva zile la mare – mi-a sarit in ochi ceva ce nu se incadreaza in amintirile mele despre romani: o garmada de grasi, umflati, burtosi, supraponderali – intre colegii de generatie (tineretul la 30 de ani) dar ce e mai grav – copii. Este ceva de speriat, cu atat mai evident pentru mine cu cat orasul meu de adoptie este Freiburg – cel mai ecologic si cel mai sportiv oras al Germaniei. De cateva luni in preajma olimpiadei de la Beijing, s-a desfasurat un fel de competitie – olimpiada oraselor – intrecere care a vizat actiuni sportive stradale la care participau cetatenii obisnuiti, amatori. Freiburgul (cam 200.000 loc.) a scos in strada in jur de 60 mii de participanti (60.000) de la foarte mic la foarte mare, care s-au manifestat in toate sporturile imaginabile. O VIZIUNE adevarata! Revoltata de impresiile recente din Romania, m-am hotarat sa promovez exact aceste doua teme la care ii apreciez pe nemti din toata inima (in rest au si ei gramada de bube in cap) : Sportul si Ecologia. Si ca norocul am citit foarte intamplator despre “MaiMultVerde” intr-o revista de divertisment de pe noptiera gazdelor noastre din Bucuresti. Era si o poza in articol pe care am revazut-o ieri pe coperta unei alte reviste, pe care am cumparat-o rapid ca sa nu mai uit numele si datele de contact. Asadar, incantata de cunostinta si sincer interesata sa ma afiliez “partidei si mai verzi”, cu urari de zi buna, senehed.
Cred ca intelectualii din generatiile putin mai vechi au intr-adevar un dispret netagaduit pentru “aia care bat mingea”. Nu demult bunica-mea zicea de o fata care e campioana la badminton ca “de, nu i-a placut cartea, n-a dus-o capul, dar s-a priceput sa dea cu racheta”. Prejudecata asta are la baza ideea ca activitatea superioara este cerebrala si ca cei care fac chestii fizice n-au fost in stare sa ajunga mai sus. Si totusi, cântatul la pian este o chestie cât se poate de fizica. De fapt, e o coordonare foarte buna intre spirit si trup.
In al doilea rând am fost colega de clasa cu patinatoarea noastra cea mai buna, Roxana Luca. Nu prea dadea pe la scoala ca era mereu in cantonament, dar am fost surprinsa, cand stateam de vorba cu ea, sa vad ca îi merge mintea (si eu eram indoctrinata, se vede treaba).
Dar sporturile de contact seamana prea mult cu bataia si mi se pare cam salbatic sa înveti cum sa-ti lovesti partenerul mai bine si cum sa-l imobilizezi etc. Mi se pare comic ca se numesc “sporturi de autoaparare”. E un eufemism pentru “cum sa-l snopesti pe ala mai bine in bataie”.
e ciudata lumea in care traim ! noi zicem ca evoluam , dar de fapt cred ca involuam ! probabil e vorba de o evolutie in planul “intelectualitatii” sau al informatiei care se propaga pe toate caile catre multimea , de cele mai multe ori ignoranta, si de o diminuare a sperantei de viata . e extrem de bizar fenomenul care se intampla …pentru ca noi afirmam puternic ca suntem la curent cu toate noutatile in materie de sanatate, dar nu actionam ca atare ! poate generalizez , dar oamenii secolului XXI nu mai au timpul si dispozitia necesara pentru a se ocupa de ei insisi.Singurul tip de miscare, sau mai bine zis , singurul sport pe care populatia il face este mersul cu liftul si drumul pana la tonomatul de pe biroului in care lucreaza.
Trist dar adevarat! Nu prea exista timp pentru kick sau tae-bo …dar poate oamenii,acuma de cand s-a inaugurat Cicloteque , isi vor reconsidera prioritatile si vor face un pas spre VIATA!
Bicicleta ne salveaza!
Nu stiu cand aveti voi timp dragilor sa mai faceti si sport. Eu ajung mai tot timpul la 8 acasa, de multe ori chiar mai tarziu. Am ochii impaienjeniti de la calculator, spatele teapan si greu ma mai pot urni sa misc vreun pai..O eterna rutina, sunt anesteziata.
Gandul de a porni la alergat sau orice alta forma de topaiala echivaleaza cu urcarea Everestului. E o problema de vointa bineinteles, dar si efectul unui job solicitant.
Dimineata simt cum scartai din toate incheieturile. Nu am implinit 30 de ani. Am trupul obosit de atata stat pe scaun ergonomic si stat cu mainile in san. Inutila autocritica.
La fel ca mine, o generatie intreaga.
Salutari celor care rup randurile. Celorlalti, sedere placuta. Ne vedem la Recuperare.
@gabriela
Iarta-ma, e foarte fatalist mesajul tau. Daca la mai putin de 30 de ani accepti sa-ti faci asta, e ca si cum ti-ai sapa groapa. Traiesti doar o data pana la proba contrarie si trebuie sa treci prin viata fericita si implinita, nu victima unui job si a unui stil de viata care te face sa “scartai din toate incheieturile”, cand ar trebui sa fii plina de energie.
Daca suna sacaitor ce-ti spun, eu m-am recuperat dintr-o situatie similara la peste 30 de ani. Si stiu foarte bine cat de greu este. La fel de bine stiu si ca se poate. Curaj, schimba ceva in felul in care traiesti. It’s priceless :).
Vedeti voi care e de fapt problema? In Romania nu exista cultura sportului pentru mase si asta sta scris in codul nostru genetic de natie. De ce trebuie mereu sa fiu urmarit de priviri lungi gen “a-nnebunit lupu'” daca ma duc sa alerg in parc? De ce trebuie sa ma dea jos politia comunitara de pe bicicleta daca umblu pe o pietonala? Nu avem nici cea mai vaga infrastructura care sa ne incurajeze sa iesim din tristul dolce far niente impanat cu cefe de porc, carnati sau mici cu mustar. Fara suparare, dar dungile galbene intrerupte de guri de canal descoperite nu se pot numi piste pentru biciclisti.
Daca am invatat ceva din Europa, este atentia care se acorda sportului practicat – daca nu zi de zi – macar la sfarsit de saptamana.
Pana una-alta, aici ramanem cativa dilii care o iau la goana seara de seara pe unde apuca.
Hei, nu e dracul chiar asa de negru, exista si la noi multi oameni care fac sport si care au inteles la diverse varste ca suntem facut sa facem si sport. Asta e in codul nostru genetic. Lenea, aparenta lipsa de vointa si problemele de sanatate nu sunt decat rezultatul conflictului intre acel cod genetic si ce facem in mod concret.
Gabriela, sportul nu inseamna neaparat ore si ore chinuitoare petrecute la sala sau alergand prin parc, sport poate insemna si un program de 10-15 minute dimineata sau seara, la o intensitate care sa iti produca placere, nu durere. Sunt sigur ca pierzi acele minute cu lucruri complet inutile pentru viata ta. E bine ca iti pui problema asta si sunt sigur ca vei gasi si o metoda prin care sa iesi din cercul vicios.
Nu este doar povestea ta, este povestea unei generatii,
De la mala educacion, cum imi place sa o numesc,, este a doua oara cand nu ma pot controla sa nu raspund. Din pacate, zic eu, la cei 36 de ani ma recunosc perfect in spusele tale. Aveam cel mult o MARE lipsa de respect fata de cei care isi ocupau timpul cu orice fel de sport, mai ales fotbal. Am redescoperit sportul dupa 28 de ani cand a trebuit sa recunosc fata de mine existent fizicului ca parte a finite, iar fiintarea acestuia se face prin sport.
De atunci joc fotbal, cum pot, alerg, cum pot, ma lupt cu burta, cum pot, dar fiintez inlauntrul sportului, in sensul de a-mi respecta fratele trup. Imi este greu sa ma compar cu cei care au alergat pe tapsan in adolescenta, si lor le este greu cand vorbesc despre mitul pesterii (de exemplu), in acelasi timp sunt convins ca fiica mea va creste intru sport ca semn de respect fata de propria-i fiinta si fata de cei cu care va fi in aceiasi echipa, si, in egala masura fata de cei cu care va fi in echipa adversa.
In cele din urma sportul este o chestiune de alegere, iar alegerea este o chestiune de libertate, deci sportul este o chestiune de libertate…. 🙂
Nu-i asa?
Multumesc Dragos
Salutare,ai auzit ?!!
S-a deschis noul magazin Knockout.
Knock-out.ro
Magazin Online de articole sporturi de contact.Box,Kickbox Muay Thai,MMA.
Echipamente,manusi,tibiere,proteze,bandaje,sorturi si multe alte articole de super calitate la super pret.
knock-out.ro