Acum câţiva ani, un prieten mi-a cerut voie să-i facă avansuri unei femei cu care avusesem, mai demult, o relaţie. Permisiunea mi s-a părut bizară, dar i-am acordat-o. Ulterior, când avansurile n-au avut succes sau el şi-a pierdut interesul, a ţinut să mă informeze că tentativa de relaţie a eşuat şi că permisiunea n-a fost folosită. M-am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi cerut cheia de la apartament ca să petreacă o noapte cu o nouă iubită. Şi, cum aceasta nu şi-a mai făcut apariţia, cheia mi-a fost returnată, cu menţiunea grijulie că cearşafurile sunt încă curate.

Dacă prietenul meu mi-ar fi cerut, într-adevăr, cheile de la casă, n-ar fi fost nicio problemă. Dar el mi-a cerut cheile de la o fostă iubită cu aerul că-mi cere cheile de la casă. Sper că nu sunt singurul căruia comparaţia i se pare ciudată.

Cred că intuiesc bunele intenţii cu care e pavat drumul spre această practică dubioasă. Nu ne face întotdeauna plăcere să ne găsim fostele iubite la braţul prietenilor, mai ales când nu toate lucrurile au fost clarificate înaintea despărţirii. Dacă ne punem, empatic, în locul prietenilor noştri cu ale căror foste iubite ne gândim să începem un flirt, pare de bun simţ să încercăm să nu ne rănim camarazii.

Dar staţi puţin! Este adevărat că nu e plăcut să-ţi vezi fostele iubite la braţul prietenilor tăi, dar nu e plăcut să le vezi nici la braţul cunoscuţilor şi, la drept vorbind, nu e plăcut să le vezi la braţul nimănui. Mai ales că această alăturare va coincide întotdeauna cu momentul în care neajunsurile fostului aranjament în doi se vor estompa, iar fosta iubită va redeveni, fie şi pentru scurtă vreme, la fel de atractivă ca-n primele zile ale relaţiei.

Grija prietenilor nu face, de fapt, decât să întârzie inevitabilul. Dacă nu va fi bunul meu prieten, va fi un ţăran analfabet pe care mă voi întreba multă vreme în ce văgăună l-a găsit. Ajunşi în acest punct, am să vă rog să conchideţi, împreună cu mine, că înlăturarea prietenilor de la linia de succesiune a fostelor iubite e o practică cel puţin barbară. Dacă v-aţi întrebat vreodată când şi cum au ajuns nişte mâncători de seminţe să facă parte din gaşcă, nu daţi vina pe cele care i-au adus. Daţi vina pe cei care le-au ţinut locurile libere.

Dar nu asta e, de fapt, ce mă nemulţumeşte. Ceea ce mi se pare cu adevărat greu de digerat este ideea că, în urma unei relaţii, partenerii păstrează un fel de titluri de proprietate unul asupra celuilalt. Nu-mi ceri voie să foloseşti ceva ce nu-mi aparţine. Prin urmare, dacă-mi ceri voie, e pentru că vrei ceva ce e încă al meu.

Să fie adevărat că, în afara contractului de fidelitate negociat în relaţia în care suntem angajaţi chiar acum, mai ducem cu noi alte câteva, alte zeci sau chiar alte sute de contracte încă în vigoare, cu clauze referitoare mai ales la prietenii noştri? Mi se pare uluitor că cineva poate crede aşa ceva.

Imaginaţi-vă ce haos ar stârni o practică similară în industria hotelieră. Am evita anumite locuri, unde au stat prieteni de-ai noştri, pentru că am ajunge târziu şi n-am mai avea vreme să-i sunăm să le cerem voie să stăm în hotelul pe care, de fapt, tot ei ni l-au recomandat. Am ajunge să trimitem spam-uri cu subiecte disperate tuturor prietenilor: “Spuneţi-mi că n-a stat nimeni la Hanul Drumeţului din Fundul Răcăciunii! Afară plouă de rupe…”

Bănuiesc, fără să am vreo probă în acest sens, că obiceiul de a-i cere permisiunea cuiva înainte de a-i aborda fosta iubită (sau de a-ţi cere scuze dacă ai abordat-o deja şi “n-ai ştiut că între ei a fost ceva”) e o hachiţă urbană şi oarecum modernă. Mă îndoiesc că în societăţile tradiţionale trebuia să ceri voie ca să te scalzi în aceleaşi ape în care se mai scăldaseră şi alţii.

În “Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, personajul lui Javier Marias spune că într-un dialect saxon existau cuvinte care denumeau relaţia de rudenie dintre bărbaţii care au fost cu aceeaşi femeie sau dintre femeile care au fost cu acelaşi bărbat. N-am ştiut niciodată dacă amănuntul e autentic sau e ficţiune, dar întotdeauna mi-a plăcut să cred prima variantă. Pentru că prezenţa acestor cuvinte în vocabular ar arăta cu cât firesc erau privite astfel de situaţii.

De fapt, nu e nevoie să caut atât de departe. În Ardeal există şi în zilele noastre un regionalism împrumutat din maghiară care înseamnă “cumnat”. Prin extensie, “şogor” a ajuns să fie folosit colocvial între bărbaţi care nu-şi sunt cumnaţi, dar împărtăşesc o relaţie cu aceeaşi femeie. E un termen folosit mai ales în vocativ, prieteneşte, parcă menit să aplaneze orice resentimente. Sonoritatea lui melodioasă, dar fermă, e ca o invitaţie la maturitate. “Şogori” sunt oamenii mari, nu copiii.

La oraş, “şogorii” sunt doar toleraţi. Codul de conduită urbană a transformat o situaţie cât se poate de naturală într-un faux-pas al prieteniei de grup, o regulă nescrisă a circuitului partenerilor în gaşcă. Nu pot să nu observ că ceea ce am câştigat în “civilizaţie”, am pierdut în firesc şi în spontaneitate.

:: Elle, octombrie 2008

Tags: avansuri, elle, foste, foşti, relaţii, şogori