Am fost educat într-o cultură prevenitoare în care “nu” era o formă de alint, recitată de trei ori înainte de a accepta ceva ce nu se cădea să refuzi. În copilărie, “nu” nu însemna niciodată chiar “nu”. Iar “nu, mulţumesc” nu însemna chiar nimic.

Când cineva spunea “nu”, preopinentul era dator să mai încerce de cel puţin două ori. Apoi, dacă cel rugat nu ceda, se chema că era prost crescut. Pentru că refuzul nu putea avea o formă definitivă. Nu exista un cuvânt care să însemne cu adevărat “nu”. Singura scăpare în faţa propunerilor din cale-afară de nepotrivite era temporizatorul “nu acum”, urmat obligatoriu de împăciuitorul “poate mai târziu”. Toată prosteala asta făcea parte din politeţe, adică din setul de reguli despre care se presupunea că ar trebui să-i ajute pe oameni să se înţeleagă mai bine unii cu alţii, chiar dacă nu reuşeau întotdeauna să se înţeleagă foarte bine unii pe alţii.

Când am ieşit prima dată din ţară, prin ’96, mi-aduc aminte că nişte prieteni ai alor mei mi-au făcut la telefon cursul scurt de politeţe în lumea civilizată. “Să nu cumva să spui «nu» din politeţe, că a doua oară nu te mai întreabă nimeni dacă vrei. Şi să spui tu primul dacă vrei ceva, să n-aştepţi să te-ntrebe, că n-o să te-ntrebe.” 14 ani de politeţe românească au fost pulverizaţi în două fraze.

La început n-am vrut să cred că străinii pot fi atât de direcţi. Şi am rămas de multe ori cu buza umflată, pentru că am refuzat ceva când, de fapt, îmi doream să fiu rugat de mai multe ori. Obiceiurile vechi se pierd greu şi mie mi-a luat ani buni ca să mă obişnuiesc cu noul sens al cuvântului “nu”. Acum el nu mai înseamnă nici “poate”, nici “te rog mai insistă”, nici “da”. Când spun “nu”, înţeleg “nu” şi caut să închei cât mai repede conversaţia. Aşa că nu-l mai folosesc la fel de des ca înainte, dar atunci când îl folosesc, mă scapă de o groază de încurcături.

De când l-am luat pe “nu” în braţe, am descoperit că, de fapt, refuzul poate fi cel mai bun prieten al omului. Mai ales al omului ocupat. Şi am învăţat să discern între disconfortul emoţional de scurtă durată pe care un “nu” hotărât încă îl trezeşte în inima solicitantului şi disconfortul uriaş pe care, de cele mai multe ori, un “da” chinuit îl trezeşte în agenda mea.

În funcţie de cum se raporteză la refuz, am observat că în România coexistă trei tipuri de oameni. Pe de o parte îi avem pe cei care nu pot să refuze nimic, pentru că aşa au fost educaţi şi le e pur şi simplu lene să încerce să schimbe ceva în viaţa lor. Aceştia sunt de două feluri: cei care nu refuză nimic şi încearcă să facă totul şi cei care nu refuză nimic şi nu încearcă să facă nimic. Primii sfârşesc de cele mai multe ori ca “workaholici”, captivi ai unei datorii numai de ei ştiute, victime eterne, martiri în câmpul muncii. Sunt cei care muncesc mult şi prost şi care au mereu impresia că bolta cerească se sprijină pe umerii lor. Ei au inventat conceptul “merge şi-aşa”, pentru că atunci când trebuie să le faci pe toate, înveţi să te descurci.

Ceilalţi, cei mai numeroşi, sunt cei care nu ştiu să refuze, dar şi-au creat o strategie de supravieţuire: spun “da” la orice le-ai propune, de la slujbe la evenimente mondene, fără să simtă că asta îi obligă în vreun fel. Pentru ei, cuvântul dat e doar un accesoriu. Dă bine, dar poate fi oricând schimbat cu altul. Când îi confrunţi, se miră sincer:

“Ei, dar nu ştii cum e asta? Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois…”.

Dacă nu ştii, înseamnă că faci parte din a treia categorie. A celor care îl folosesc pe “nu” cu curaj şi cu responsabilitate. Şi pe care te poţi baza atunci când spun “da”. Sunt rari, dar dacă intri-n gaşca lor, îţi faci treaba cu ei. Şi, oricât de fatalist ai fi, nu poţi să nu observi că numărul lor, deşi încă mic, e în creştere. Dar mai e mult până când îi vor surclasa numeric pe superstiţioşii care cred că, în ziua în care vor spune un “nu” hotărât, pământul se va deschide şi îi va înghiţi.

Dacă mergeţi la spectacolul unui mare artist sau la conferinţa unui om foarte deştept venit de peste mări şi ţări, veţi observa că cele mai bune locuri sunt, de foarte multe ori, goale. E o privelişte foarte românească. Locurile goale sunt ale celor care au spus “da” de complezenţă şi nici nu s-au gândit să sune să spună că nu mai vin, pentru că îşi imaginează că o absenţă e mai bine primită decât un refuz. Într-un fel, au dreptate. Pentru că, prin absenţa lor, România e mai prezentă ca niciodată.

:: Elle, noiembrie 2008

Tags: bune maniere, complezenta, cuvantul dat, datorie, educatie, elle, nu, politete, promisiune, refuz