Vineri am fost la absolvirea celei de-a şasea promoţii a programului Erisma, creat de Asociaţia Erudio. M-am numărat acum trei ani printre bursierii primei promoţii, iar vineri colegul meu, Doru Mitrana, directorul executiv al MaiMultVerde, s-a aflat şi el printre absolvenţi.
Erisma este un program de “leadership creativ”, ceea ce poate părea puţin preţios la prima vedere. Aşa că, mai simplu spus, Erisma este o şcoală de vorbire în public. Dar şi aici mă grăbesc să fac o precizare. Sadoveanu (sau Călinescu?) spunea despre Facultatea de Litere că “de aici au ieşit întotdeauna atâţia scriitori câţi au intrat”. La fel e şi cu vorbitul în public. Cei care termină Erisma nu devin cu toţii nişte oratori de individiat.
Unii au această înclinaţie nativă şi învaţă la Erisma să se bucure de ea. Cei mai mulţi oratori nativi exploatează câte un singur tip de discurs, la care sunt foarte buni, dar în care devin manierişti. Pe aceştia Erisma îi ajută să (se) exploreze: felurile în care poţi fermeca un public sunt nenumărate. Alţii (cei mai mulţi) învaţă să-şi înfrunte frica de vorbire în public, învaţă cum să lucreze cu emoţiile, cum să transforme publicul dintr-o primejdie într-o oportunitate.
Dar Erisma răspunde, de fapt, unei frici mult mai mari decât frica de vorbire în public. Vineri, ascultând discursul de încheiere al lui Cosmin Alexandru, preşedintele Asociaţiei Erudio, mi s-a părut că aud cea mai potrivită formulare a fenomenului care are loc în timpul Erisma. Citatul este aproximativ.
Încă de mici, spunea Cosmin, cei care ne cresc încearcă se ne locuiască. Să ne mobileze cu valorile, dorinţele şi frustrările lor. Cu sinele lor. O fac cu toată dragostea, dar sinele nostru se restrânge pe măsură ce ne lăsăm invadaţi şi învaţă să trăiască în felul acesta inconfortabil.
Apoi vin profesorii care, tot cu bune intenţii, restrâng şi mai mult spaţiul din noi pe care-l putem locui cu adevărat în noi înşine. Urmează societatea, viaţa profesională, şi noi continuăm să trăim în felul acesta, uşor înghesuiţi în propria noastră fiinţă.
Ceea ce se întâmplă la Erisma şi este atât de vizibil în momentul absolvirii este că ne reobişnuim o vreme cu noi înşine, buni-răi, aşa cum suntem. Nu ne mai e teamă să ne locuim pe de-a-ntregul şi să ne livrăm celorlalţi în această ipostază extrem de personală.
Cosmin a descris foarte bine senzaţia pe care am trăit-o acum trei ani la absolvire. Am ţinut atunci în faţa unor oameni dintre care pe jumătate abia îi cunoşteam un discurs de-o sinceritate care m-a surprins şi pe mine. Este efectul Erisma. E motivul pentru care, din afară, părem uneori un fel de sectă. E şi motivul pentru care Oana Pellea glumeşte mereu că ar fi cazul să ne aresteze.
Din fericire şi din păcate, există o veste bună şi o veste proastă. Vestea bună e că rareori absolvenţii continuă să se locuiască la fel de nonşalant şi după absolvire. Încet, încet, cei mai mulţi îşi revin la contracţia normală. Aşa că impresia de sectă e în general limitată la cele trei luni cât durează programul. Asta e şi vestea proastă.
Vineri venisem să-l ascult doar pe Doru, dar nu m-am putut desprinde din faţa spectacolului extraordinar al oamenilor, aşa cum ar trebui să fie ei. Întregi. Cu frumuseţile lor cutremurătoare, cu slăbiciunile lor înduioşătoare. Chiar şi pentru acest singur moment de autenticitate, programul face toţi banii. Cei mai mulţi oameni pe care-i ştiu fug şi acum de exerciţiul cu oglinda.
bai,ma enervezi,esti narcisist si figurant. nu te citesc insa apreciez ce faci ptr “natura” .pa
“Vestea bună e că rareori absolvenţii continuă să se locuiască la fel de nonşalant şi după absolvire. Încet, încet, cei mai mulţi îşi revin la contracţia normală.” – asta e vestea buna?
Nu numai ca oamenii nu sunt dispusi sa faca exercitiul cu oglinda, multi fug de el cu buna stiinta. Pentru ca le este frica sa vada cum si de ce sunt locuiti. Omul intreg – asta da ideal pentru zilele noastre. Si o spun sincer, nu ironic. Sa fim intregi si sa ne locuim pe deplin!
ca sa nu mai fi locuit de trecut ai nevoie sa te impaci cu el si sa lucrezi ani de zile cu tine. si asta doar printr-o analiza personala se paote face.
si pe mine incepi sa ma enervezi si in curand nu te voi mai citi. o sa ajung sa zic stop cand voi auzi numele bucurenci. pacat ca nu te concentrezi mai mult pe proiectele tale pt natura si vrei sa pari tot timpul atotcunoscator.
anonimilor..sper ca nu ati uitat ca asta este un blog si ca fiecare are propriile trairi si pareri asa cum le-ati exprimat si voi.
anonim 2, am o mica curiozitate: daca stii despre locuitul de sine, despre analiza personala, despre impacari si acceptari, problema e …ca stiu si altii sau doar ca o spun?
fain articol, am prins inspiratie pentru un material trebuincios la scoli. so thanks.
mda, fiecare cu parerile lui…ca si cum ar trebui ca fiecare individ sa isi restranga activitatile doar la una…anyway, revenind la subiect…sunt nice genul asta de cursuri; te slefuiesc mult ca individ…iti dau incredere in tine…eu am avut parte de ceva de genul la o scoala de vara organizata in Belgrad…bravo Bucurenci pt articol…dar stii ce nu inteleg eu?!…tu le faci reclama involuntar sau speri ca asocierea de nume sa aduca beneficii de imagine ambelor parti implicate?
“Leadership creativ” imi face parul ca maciuca.
Sa punem creativitatea in slujba formarii capeteniilor de mâine! Toate resursele trebuie folosite in mod practic cu rezultate concrete.
“Sa fermeci un public” e o exprimare frumoasa pentru subjugarea maselor prin cuvinte alese. Dar nu ne putem opune, asa suntem construiti, sa fim sedusi de diverse chestii nerationale.
Efectul Erisma? Brandul ne calareste perceptiile big time.
Ai uitat sa ne zici cam cite camere are locuinta aia interioara in care te locuiesti? are si dependinte? Baie cu geam? Pe urma prietenul Cosmin Alexandru, in confesiunea lui induiosatoare, radiaza un “chirias” esential din cartea de imobil a interioritatii noastre. Nu stiu daca o face intentionat, tinind seama de faptul ca omul lucreaza direct cu “chiriasul” respectiv, dar, e cam suspect sa nu pomeneasca in capul listei de “parinti, profesori, societate, profesie” si alte entitati care ne inghesuie si se inghesuie ca sardelele in propriul nostru eu, tocmai BRANDUL, BRANDURILE, BRANDUIALA etc. Doar amicul Cosmin marturiseste ca i-ar placea sa creada ca “brandurile locuiesc in suflete”. E bine de stiut daca la mansarda, la subsol si mai ales daca stau mult in baie.