Aveam 8 ani la Revolutie. N-am inteles mare lucru din ceea ce s-a intamplat. De atfel, nici n-am fost la Bucuresti. Eram la tara, la Leresti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce-mi aduc aminte e ziua cand l-au inmormantat. Dealurile erau albe de la caschetele fortelor speciale, mormantul era din marmura neagra, intreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multa concretete decat semnificatia unor cuvinte precum „martir”, „sacrificiu”, „masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.

Dar cand ne-am intors la Bucuresti, bunica mea ne-a dus, pe mine si pe sora mea, la Piata Romana, unde oamenii improvizasera un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumanarilor care ardeau, topite unele in altele, ca niste mici faclii. Rudele celor morti imparteau mici pomeni. Eram copil si nu intelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam in ocazii pe care adultii le numeau triste.

La Piata Romana, o femeie al carei copil fusese ucis mi-a intins un pahar cu coliva. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea fata schimonosita de ura, o ura muta, o ura care nu mai voia sa priceapa nimic, o ura deznadajduita care parea s-o haituiasca. In mintea mea de copil, moartea a inceput sa insemne ceva, am inceput sa pricep ce pierdere poate fi moartea neasteptata, moartea nedreapta, moartea cu zile.

Cand am ajuns acasa, prima gura de coliva avea gust sarat, plangeam, dar nu-mi lasam lacrimile sa curga. Mi se parea ca plansul e pentru mortii care mor la vremea lor. Sa plang mi s-a parut atunci un sacrilegiu.

Cand am crescut, am aflat ca Revolutia n-a fost Revolutie. Ca in strada s-a iesit de-a-n pulea. Ca s-a murit degeaba. Ca acel copil al mamei incremenite de durere la Piata Romana a fost un fraier manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de criptocomunisti, de Armata si de toti smecherii care au facut Revolutia la televizor si care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat si am descoperit ca renteaza sa fii mai degraba smecher decat fraier.

Pe 22 decembrie, smecherii depun coroane de flori, inconjurati de SPP-isti si de Armata, la monumentele pe care le-au ridicat in amintirea fraierilor. Mi se pare obscen ca o armata care, de peste 60 de ani, n-a luptat decat impotriva poporului sau are tupeul sa traga salve de tun in ziua cand ar trebui sa se retraga in cazarmi si sa taca.

Pe 22 decembrie merg de mai multi ani cu sora mea si cu cativa prieteni la Universitate si aprind o lumanare la troite. De obicei, in fata Teatrului National concerteaza niste fete stridente sau niste baieti oxigenati. Acum cativa ani mi se parea ca e lipsit de piosenie ca primaria sa dea aviz pentru asa ceva. Astazi sunt mai ingaduitor: fraierii au murit si pentru asta.

Cand ii spun unui strain care viziteaza centrul Bucurestiului ca „aici s-a murit pentru libertate” mi-aduc aminte de lumanarile aprinse si de ochii stinsi de la Piata Romana si mi se face pielea de gaina. Smecherilor cred ca li se face doar frig. Lasati SPP-istii, girofarurile si coroanele de flori si aprindeti o lumanare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o sa-i incalzeasca cu nimic. Dar voua o sa va tina de frig.

:: Evenimentul Zilei, 18 decembrie 2006

Tags: eroi, evenimentul zilei, martiri, revolutie