Când eram mic, duminica profitam de faptul că ai mei dormeau până târziu şi mă jucam cu soru-mea un joc special: “ne făceam casă”. Ridicam una dintre tăbliile mesei extensibile din sufragerie şi fixam cu ajutorul unor volume groase pături care cădeau pe fiecare latură. Obţineam astfel un volum întunecat, pe care-l luminam cu o veioză şi înăuntrul căruia jucam scenele de gen ale unei fictive vieţi casnice. Pe măsură ce afară se lumina mai tare, spaţiul de sub masă îmi părea tot mai fermecat, mai cald şi mai protector.
Doar că ai mei se trezeau în cele din urmă şi, după ce tolerau o vreme enclava din sufragerie, sfârşeau rugându-ne să strângem păturile şi să ne vedem de treabă.
Mi se întâmplă câteodată să reuşesc să trasez în jurul meu un cerc magic care nu lasă să treacă bruiajul cotidian şi energiile negative din jur. În interiorul cercului e ca în “casa” fictivă din copilărie: cald şi bine. De cele mai multe ori îmi reuşeşte chestia asta când sunt bolnav, pentru că mi-e mult mai uşor să-mi eliberez agenda şi să mă concentrez asupra mea. Dar niciun cerc magic nu e făcut să ţină o veşnicie. După o vreme, se subţiază, devine tot mai şters, apoi dispare cu totul.
Mâine e luni. O luăm de la capăt.
Cercul magic se subtiaza si ajunge sa dispara cu totul numai cand il lasi..Magia lui de fapt consta si in faptul ca dureaza vesnic:) Numai ca trebuie sa lasi cumva loc in zilele de luni pana vineri si pentru gandul care te ajuta sa iti “trasezi” cercul..Zic si eu. Eu locuiesc intr-un cerc magic, nu prea stiu cum e “afara”, la voi:)
Suna cunoscut. La mine mai apare inca efectul asta cu jocurile de strategie. Care iti creaza o lume proprie in care tu poti avea CONTROLUL.
Asta pana cand problemele externe ajung la o asemenea gravitate, incat sunt fortat sa ies din orice fel de mediu care imi creaza ideea de control. Si sa accept realitatea ca traiesc intr-o lume in care trebuie sa reusesc, chiar daca nu detin in niciun moment controlul.
Eu cu frate-miu intorceam scaunele si ne faceam ca sunt masinute. Frecam covorul incolo si incoace de daca l-am mai avea cu siguranta s-ar mai vedea urmele de Dacie fioroasa sau de Oltcit modern. Oare cum se mai joaca azi copiii? Cam toata lumea are parchet…Probabil ca NFS in loc de curse cu scaunul…Sims in loc de scenele tale casnice…sau Fifa in loc de fotbalul improvizat in fata blocului…Sa ne bucuram nu?
sa nu-ti treaca nici o zi fara sa te concentrezi asupra ta.Cu cit exersezi asta,cu atat cercul magic “sta” mai mult cu tine.
Casa noastra avea pereti di plapuma, ferestre din perne si acoperis di paturi. Noi luminam cu lanterna, si citeam carti de oameni mari 😀
Super!
Imi aduc aminte si eu de jocul asta 😉 Mai mult, imi aduc aminte ca am dat foc la o fata de perna, dupa ce lasasem becul sprijinit de ea (il scosesem cu totul din veioza – imi era mai simplu). Cred ca la nivel subconstient, trasam inca de pe atunci limitele spatiului personal, intr-o oarecare cautare a lui “sa imi fie bine”.
Acum e (parca) mai usor: anonim in comentarii pe blog, numar de telefon ascuns cand vreau, foarte multe adrese de e-mail, din ce in ce mai putini prieteni si o sumedenie de “amici” care nu ne cunosc deloc.
Te salut!
Din cauza ca nu aveam bunici la tara si noi recurgeam la aceleasi jocuri. Mi-ar fi placut sa fi avut o vacanta cu boboci de rata, sa fiu trezit de cocosi, sa merg la rau cu ceilati copii…
De vreun an ne’am luat apartamentul nostru si nu ne mai strica nimeni placerea. Am pus termopane si nu se mai aud masinile de pe sosea. Avem draperii groase si grele la dormitor de poti face bezna in camera si in miezul zilei. Iar cea de linga mine imi aduce pace si bucurie. Cind ma intorc acasa, de cele mai multe ori (mai sint si exceptii, evident), ma intorc in acel spatiu magic delimitat cu paturi si plapumi din copilarie.
In spatiul acela NU TREBUIE nimic, asta apropos de ultima postare a consoartei: Nu trebuie.
In afara “caselor” plasmuite de copil acasa, imi amintesc k am contruit intr-o vara, pe dealurile din apropiere, “o casa” ingramadita intr-un pom de liliac. O dimineata plina de munca…Imi lipseste fervoarea si ingenuitatea acelor zile de prichindel:)
cercul meu se reduce de cele mai multe ori la un punct. sau mai corect, puncte.
ma duc destul de des la ski si mi-am facut un obicei de a ma opri cateva minute bune in cate un loc izolat. las skiurile si ma asez. doar eu si infinitul…
nu imi ramane decat sa sper ca respectivele puncte au ca loc geometric un cerc.
in lume printre oameni? mai poate fi rugaciunea care nu o am intotdeauna ca scut sau scufundarea intr-un concert bach care curatata tot. practic si ele sunt tot momente de gratie punctuale. instantanee cercuri
Mi-ai stricat ziua… credeam ca asta era doar jocul meu si-a lui frate-mio. Pana la urma nu eram atat de originali… 🙂 (desi foloseam alte planuri arhitecturale pentru a ne construi casa)
Oricum… cercul din prezent are cu siguranta arhitectura unica
Şi dacă trasezi din nou cercul magic? Il revigorezi, il susţii cu cercul altcuiva… Nu se va forma unul mai puternic şi mai greu de şters pentru amândoi?