Am tras o fugă de-o zi până la Ruse, la vecinii noştri bulgari, cu gând să descopăr patina acestui cândva prosper orăşel de graniţă, să arunc o privire la Dunăre şi să mănânc ceva bun. Nu pot să mă plâng, orăşelul merită cu siguranţă o vizită. Dar nu despre atracţiile lui vreau să scriu, ci despre masa pe care am luat-o la restaurantul Cosmopolitan.
O româncă din Giurgiu, acostată pe stradă, ni l-a recomandat călduros, împreună cu un altul, al cărui nume nu l-am putut reţine, aşa că a fost imposibil să-l şi găsim. Restaurantul Cosmopolitan e genul de restaurant de hotel de 3,5 stele de provincie pe care-l găseşti la tot pasul şi-n România. Cu diferenţa că aici se mănâncă chiar bine.
De cum am intrat, am aflat că toate mesele din salonul principal fuseseră rezervate (“you know, it’s the 14th”, s-a scuzat chelnerul), dar ne-a fost oferită cu amabilitate o masă în al doilea salon, mai puţin pavoazat, dar la fel de încăpător. Aici o masă de vreo 10 persoane era deja ocupată, iar comesenii strigau unii la alţii în dulcele grai românesc. Nu mi s-a părut de bun augur, dar n-aveam opţiune.
În capul mesei, cum se întâmplă în astfel de ocazii, un tip cu puţină burtă, puţină chelie şi puţină barbă făcea pe maestrul de ceremonii. Negocia comenzile cu fiecare comesean şi i le traducea chelnerului în engleză, împreună cu o sumedenie de poante adiacente, le făcea conversaţie doamnelor din celălalt capăt al mesei, crescând corespunzător volumul, cerea o groază de lămuriri în legătură cu fiecare soi de vin, pentru a-l degusta pe cel ales în cele din urmă en conaisseur, cu degetul mic ridicat ca un semn de exclamare şi dându-şi ochii peste cap ca lovit de dambla.
Făcea toate lucrurile astea conştient parcă de un public nevăzut, care-i urmărea cu sufletul la gură reprezentaţia din fiecare colţ al sălii. Aşa că se străduia să se facă văzut şi auzit în toate aceste colţuri. Era genul de om care are o părere zgomotoasă despre orice, de la ciorba de vită la Insula Şerpilor şi la conflictul din Darfur, şi care nu se sfieşte s-o spună cui vrea şi cui nu vrea să-l asculte:
“Dacă n-are puţină grăsime, i-a strigat cuiva din celălalt colţ al mesei, care tocmai începuse o porţie de ciorbă, eu nici nu m-ating de ea. Am colesterolul 98 hă hă hă hă” (mult înainte, i-am dorit eu)
Individul nu făcea, însă, notă discordantă cu celelalte personaje. Câtă vreme nu s-au mai ocupat şi alte mese, vocea lui s-a auzit, într-adevăr, cam tare şi cam singuratică. Comesenii încercau şi ei să facă ceva gălăgie, însă omul avea plămâni serioşi, aşa că era cam greu să-i ţii piept. Dar, când întreaga încăpere s-a umplut, spre surpriza noastră, cu români, vacarmul familiar degajat la fiecare masă l-a acoperit pe d-l Mitică, iar mesele au început să se ia la întrecere în numărul de decibeli trimişi spre plafon.
Citisem mai demult la Sorin Tudor că ne ştie toată Europa de gălăgioşi ce suntem:
In Romania, ordinary conversation can become quite loud and passionate; this is rarely a sign that an argument is taking place.
Dar nu angoasa eternei noastre excentricităţi m-a bântuit la Ruse. Eram, pur şi simplu, obosit de acest concert cacofonic cu care nicio mâncare şi niciun vin nu poate să meargă bine, aşa că am meditat o vreme la întrebarea asta: de ce strigă românii unii la alţii? Răspunsul lung pe care mi-l dau acum este că strigăm pentru că nu ne simţim ascultaţi. Şi nu ne simţim ascultaţi pentru că nimeni nu ştie să-l asculte pe celălalt.
Răspunsul scurt pe care mi l-am dat ieri a fost că suntem structural o naţie de mitocani. Şi mi-am dat seama că nu sunt singurul care vede asta. Am bănuit că motivul pentru care eram atâţia români strânşi la un loc nu avea legătură cu ordinea rezervărilor, ci cu o decizie managerială cât se poate de conştientă.
Intuiţia mi-a fost confirmată la ieşire. Am plecat prin acelaşi salon prin care intrasem, unde toate mesele erau acum ocupate. Ne-a petrecut un zumzet plăcut şi liniştit ca un adagio, în a cărui polifonie nu am putut distinge nicio sonoritate românească.
M-a amuzat povestirea pentru ca este atat de bine scrisa si din pacate atat de reala. Am fost in vara asta la Kavarna si in Thassos; era plin de romani galagiosi peste tot. Dar cu ei m-am intalnit in viata prin toata lumea, in aeroporturi gasesti poarta unde vine Tarom-ul dupa agitatie, strigate si alte ciudatenii.
E mare pacat, dar sunt conationalii nostri dragi.
Acum mi-am amintit de un episod jenant de la un hotel din Thassos, care s-a finalizat cu scuzele patronului care crezuse ca facem parte din grupul de romani veniti cu autocarul. Noi eram pe cont propriu si cu recomandari din partea firmei grecesti care ne rezervase camerele.
O gafa regretabila…pentru simplul motiv ca vorbeam romaneste.
D-l Mitica… parca l-as cunoaste de undeva… 🙂
offf..trist, dar adevarat. nu prea avem simtzul masurii. toate natiile au cusururile lor bine temperate, la noi insa vulgaritatea trece drept ceva “natural” si e foarte trendy..
prima amintire cu romani care imi vine in minte? la munte intr-o tara stratosferic de civilizata. dupa o zi de ski mai toata lumea manca pe o terasa insorita afara. 3 romani ketzi beau vin fiert (asta e ok) si erau pusi pe ghiusii. ea lipita complet de unul din tipi. faze supergretzoase, priviri stnjenitoare pentru vecini si comentarii de genul “uite-i ba si pe aia doar cu supa si paine”.”hahaha”. in mijlocul unei naturi tulburatoare grotescul era uman si vorbea romaneste.
gandindu-ma la ce spunea greenfield mai sus despre aeroport, mi-am dat seama ca mai e ceva… galagia apare cand esti in grup, in gasca, in haita. altfel, stai linistit si poate chiar un pic stingher in coltzul tau, incercand sa treci anonim prin supa pestrita de oameni din aeroport. Am studiat asta de nenumarate ori, in cautarea si asteptarea avionului spre tara.
Extinzand, intotdeauna m-a fascinat de ce un manelist/cocalar sau cum binevoiti a denumi respectivul personaj sta linistit intr-un mijoc de transport sau merge normal pe strada, in timp ce intr-un grup inhibitiile dispar si decibelii cresc. Human nature… is it?
intr-adevar si din nefericire, suntem un popor tare galagios…ba chiar indiscret as spune si incredibil de needucat. pe de alta parte, am observat ca fratii nostri, spaniolii (deci tot de origine latina), se intrec de asemeni in numar de decibeli…
Ceea ce la italieni este un mic defect amuzant si scuzabil la români devine un semn de mitocanie si lipsa de civilizatie. Ce ne mai place sa ne punem cenusa in cap!
Suntem pleava popoarelor, vai de capul nostru ce nasoli suntem. Bineinteles, orice afirmatie de tipul asta îl exclude by default pe emitator din marea gloata de mujici în care întâmplator a fost aruncat de soarta capricioasa. Peste tot plutesc aspiratii frustrate de noblete britanica sau de rafinament frantuzesc.
De ce, de ce sunt eu în aceeasi oala cu oamenii aia penibili? Ma numesc român si trebuie sa îndur rusinea grupului…
Mea culpa?Respect:-)
@mea culpa
te inseli crezand ca la italieni este un mic defect amuzant si scuzabil. penibilul il ating si ei. noi insa ne apropiem prea des grotesc, iar injuraturile si scuipatul pe jos sunt ingredientul obligatoriu.
in timp ce ma plimbam pe strazile bucurestiului cu un prieten norvegian, tipul mi-a spus ca are senzatia ca noi, romanii, ne certam tot timpul.l-am aprobat cu un mare nod in gat:(
si eu cred ca la spanioli e fix la fel. cele mai enervante amintiri in acest sens mi-au ramas de la un zbor facut intre madrid si sevilla. avionul era plin de spanioli peste 60 de ani – pensionari, cred, care zburau spre vreun resort in vacanta. au vorbit foarte tare si in permanenta. atat de tare, incat, de ex., rugamintile insistente ale stewardesei de a face liniste ca sa asculte indicatiile legate de zbor nici nu s-au auzit.
la intoarcere, de la sevilla la madrid, avionul a fost umplut intr-o proportie mai mica de spanioli, sa zicem vreo 50% dintre pasageri au fost spanioli. intre ei, un grup de prieteni cu varste intre 30 si 35 de ani (deci nu tine de varsta, parerea mea). erau vreo opt-noua si fusesera imprastiati in tot avionul. pentru ca nu au stat aproape unii de altii, si-au impartasit tot ce au avut sa-si povesteasca tipand, iar asta s-a intamplat pe tot parcursul zborului.
si totusi, nu cred ca e ceva legat de asa-numitul temperament latin.
o vizita la sarbi intr-un restaurant de calibru asemanator s-ar putea sa fie edificatoare. cred eu ca si cu ei semanam noi romanii. sau ei cu noi.
ma intreb deseori cum e la rusi.
Cred ca in general oamenii nu se asculta unii pe altii, deci nu stiu de ce este taman la noi numarul de grobieni asa de mare.
In strainatate, chiar si in Bulgaria, sora cu romanul, suntem rosii la fata, cu burti mari, incaltati cel mai prost, vorbim tare si radem pe fata de altii, aratandu-i cu degetul:-(
Cred ca voi, romanii, aveti prea multe de spus, niciodata nu aveti timp sa va terminati discursul, vorbiti mult, mult, mult… Asa cum fiecare are ceva de spus e nevoit sa tipe, ca sa se faca auzit. In semestrul care tocmai s-a terminat, am avut o profa la sociologie care urla, la propriu. Azi, dupa ce am dat examenul, ma intrebam ce are, ce-i in neregula cu ea, evident ca a urlat si azi, chiar si la examen. Nu mai vorbesc ca nu te lasa sa scoti nici doua vorbe pe gura, trebuia sa intervina un urlet si sa te opreasca, a trebuit sa repet de 5 ori ce aveam de spus ca sa ma fac inteleasa, drept urmare abia la sfarsitul examenul am reusit sa-mi spun parerea si sa vad un semn afirmativ din partea ei ca a inteles.
Cred ca toti romanii trebuiau sa se faca oratori.:)
Sa ai burta, chelie si barba nu e o crima, uita-te la englezi. Sa vorbesti tare nu e iar o crima, uita-te la italieni. Sa crezi ca le stii pe toate iar nu e o crima, uita-te la americani.
Stiu, e greu sa te conationalizezi cu astfel de personaje, dar nu mitocania ne deosebste ca popor, ci autodenigrarea. Nu pierdem niciun prilej sa ne aratam cu degetul. Nu avem contiinta colectiva la nivel de neam.
La inceput gandeam despre romani ca este cel mai destept popor. Dupa cateva colindari prin lume mai civilizata credeam ca suntem cel mai prost popor. Acum dupa si mai multe colindari, mult, mult mai multe, am ajuns la concluzia finala cum ca suntem exact ca toti ceilalti. La baza, intrinsec, suntem oameni. Si nu avem nimic mai deosebit sau special decat altii. Singurul lucru ne poate deosebi sunt actiunile noatre, lucrurile pe care le zicem sau le facem, lucrurile asupra carora avem control sau influenta. Asa ca daca tu crezi ca suntem un popor mitocan, este vina noastra, si atata timp cat asa credeam despre noi, si mentalitatea asta o cultivam si in jur, asa vom ramane.
daca e sa ne uitam in jurul nostru, se vede foarte usor cat de “educati” suntem…eu cred ca oameni sunt si englezii si francezii si toti ceilati. numai ca ei au legi. si sanctiuni pentru cei care nu respecta acele legi. sanctiuni care se aplica. eu cred ca educatia unui popor ca intreg e un proces complex care are drept instrument central legea. pentru ca, teoretic, toti suntem egali in fata legii. respectul se impune, lucru evident chiar in sferele intelectuale: respect pe cineva pentru ca are o putere extraordinara de gandire, o forta deosebita de argumentare, persuasiune etc. La fel si in cazul legii: nimeni nu o sa respecte legea pur si simplu. O sa o respecte pentru ca (i) se impune. Bineinteles ca exista si legi nescrise, dintre care multe sunt denumite generic “bun simt”. E clar ca nu toata lumea detine asa ceva, tocmai de aceea multe dintre regulile “de bun simt” au trebuit “legiferate”(ex: va rugam nu calcati iarba!). Concluzia: cred ca mai avem nevoie de cateva decenii ca sa ne educam si sa ajungem la nivelul actual de educatie al europenilor…
da-mi voie sa te contrazic…nu suntem o natie mitocani, ci o natie care scoate in evidenta numai “cat de boi sunt ceilalti, dar cat de civilizat sunt eu…ca doar stiu sa ma comport in societate”.
.
cred ca nici unul dintre noi nu este mongolez, irakian sau francez. ei bine, da, si noi “astia mai dastepti si educati” suntem tot romani, deci pe undeva acest mi se pare ca e folosit de toti pentru a arata de fapt cum sunt ceilalti.(prosti, needucati, galagiosi, hoti…samd)
.
nici macar in acest context, si nici in vreun altul a spune ca “suntem o natie de mitocani” fie “structural” sau nu, nu are justificare, atata vreme cat exista unii care ies din aceste asa zise tipare.
si da, unora le place foarte mult sa spuna “am fost eu in nu-stiu-ce-oras din europa si era frate plin de romani in piata san gogu de martinica…da’ io am evitat locurile alea, am mers numai pe unde erau straini”. bravo! oare tu “ce esti”?
Nu-mi plac generalizarile care incep cu “numai noi romanii”. Si totusi, este imposibil sa nu fii izbit de decibelii emanati de grupurile de romani pusi pe distractie. Motivatii se pot gasi:
1. Stim sa ne distram. E mai mult soare la noi decat in Scandinavia, de pilda, si noi ca urmare inmagazinam si cheltuim mai multa energie.
2. Educatia data copiilor – romanii ies clar in evidenta pe orice plaja unde mai sunt si alti straini.
3. Strigatul colectiv de frustrare provocat de urbanizarea fortata (si alte cateva schimbari sociale profunde si radicale) pe parcursul unei generatii, strigat care probabil se va estompa in cateva decade.
As mai adauga ceva: pe romani ii recunosti si dupa figura vesnic speriata si dupa agitatia provoacata de teama ca ar putea pierde vreun bagaj, copil, catel, etc.
Eu am fost la paris, la Palais de Tokyo si am vazut 3 persoane, doua femei si un barbat…ca aparuti dintr-o revista. El era usor carunt parca, ele blonde, in jur de 30 de ani. Sa fi fost milionari lustruiti, imigranti care au avut succes ?? Toti trei erau imbracati cu un gust incredibil, totusi fara ostentatie. Spalati, coafate (doamnele). fara Gucci, Dior si alte semne de femei frustrate, insa purtau haine bine croite, culori interesante, purtate cu o atitudine relaxata. Pareau mai mult genul intelectual, dar prea tineri sa fie somitati. Ei bine, cand au venit la librarie si au inceput sa vorbeasca despre carti, am aflat ….ERAU ROMANI !!
Despre cat de galagiosi sunt unii moftangii, cred ca treaba are de-a face cu pozitia sociala si cu varsta. Cunosc romani tineri care sunt la fel de stilati ca un francez cu acceasi ocupatie si varsta…cunosc babe romance la fel de antipatice ca si echivalentele lor din Germania. Cat despre cat de galagios poate fi un grup de liceene americance….sau cat de nesimtiti pot fi italienii sau rusii la un concert simfonic….Asteptati inca 10 ani si toata tarania asta va disparea. Eu cred ca generatiile care n-au fost deformate de comunism sunt cu mult deasupra mediei europene.
o data cu povestioara ta, mi-am amintit si eu de un episod haios din Thassos…unde…la un hotel de 5* …si o liniste deplina…cu multi nemti veniti sa se odihneasca si sa se relaxeze la plaja…citind…un grup de 3 indivizi romani care faceau baie in piscina..au inceput sa urle ca apucatii…”ba…sa nu te p.. in piscina ca poate au astia senzori si incep alarmele sa urle”…am zambit cu amaraciune! asta suntem! mai avem nevoie de educatie si timp…mult…prea mult din pacate!
Comportamentul nostru depinde de anturaj. Daca esti singur sau in 2, in mod sigur nu o sa urlii. Daca esti la o masa cu mai multi, asta e scopul ei, sa mananci sa bei o bere, sa faci glume si sa te simtii bine. La masa nu se discuta in mod sigur Kant. Mai mult, cazurile descrise sunt in locuri unde lumea merge in concediu, deci e de presupus ca sunt mai relaxati ca in restul zilelor. Nu au niciun motiv sa stea scorbiti la masa.
Cat despre restul de natii, asa cum spunea cineva mai sus, si asa cum am vazut cu proprii mei ochi, sunt la fel de galagiosi in situatii similare. Ei bine, nu toti ca sa fiu cinstita, mai mult cei din neam latin.
@ella
tu ai vazut nemtzi/francezi/elvetieni scuipand pe jos??
facand trimiteri la origini din 5 in 5 min??
universul mitocaniei are o definitie clara in dex si nu tine exuberanta persoanei in varii situatii.
MITOCÁN ~i m. Persoană care vădeşte lipsă de educaţie; om cu apucături grosolane; bădăran; mârlan; mojic; mahalagiu. /mitoc + suf. ~an
@basic instinc(s)
am 2 intrebari pt tine:
1.tu scuipi pe strada?
2. esti de alta nationalitate?
daca esti tot de pe meleagurile astea, cred ca replica ta nu are fundament.
si sa fii sigur/a ca sunt si la nemti tarani cu duiumul. si nu numai la ei
@ana: iti recomand sa calatoresti mai mult; chiar si pana la ruse si o sa-ti treaca nodul din gat (nici germania sau spania nu-s o idee rea in aceeasi directie); mdeh, numai norvegienii pot fi asa dulce snzuali 😉
@ Angi S: dragutza, am fost si eu in Thassos cu o gashka de englezi; tot la hotel de 5 stele – l-au devalizat, au zburat scaune pe geam, sticle in balconul de jos etc. Ce mai, au lasat fro mie de euroi despagubire. Si nu mai spun din cate baruri am fost rugati sa plecam!!! Asa ca mai terminati frate cu jena asta nationala si corul asta de jale si pudoarea cu p…
Superba surprinderea galagioseniei ro.
Noi trecem granita la Bulgari toata vara cu bicicletele, fiind din orasul no-name de la ălîlalt capat de pod al prieteniei. Suntem de-ai casei de acum (mai am putin si imi intru in mana cu expresiile uzuale, m-a apuc de invatat Bulgara, asa pentru mine, pentru ca merita vizitata tara aia mai in amanunt, nu ca turist galagios doar). Deja am inceput sa inteleg cum bulgarii sunt agasati de specia romaneasca si comenteaza, avand si de ce. E de ajuns ca in tot Mladejki parcul, in care e plin de bulgari, cu mic cu mare iesit sub soare, intr-o rumoare placuta, fiecare vorbind cu cel de langa, sa apara o pereche de romani. Nu pot face cuvintele sa mi se supuna acestei grele incercari de a surprinde caracterele, pantomima ar fi mai simpla pentru mine :)) Bulgarii au obiceiul ca in weekend mai ales sa manance ceva la o terasa vara, cu un vin sau o zagorka in compania prietenilor, si sa se plimbe pe jos, sa dea cu pasu’…chestia aia simpla si imbucuratoare nemaigustata de roman de cand si-a lepadat opinca si s-a incaltat cu ‘gip’ sau ceva de tabla in rate. Si apare romanul burtos in peisajul asta si comenteaza: ba da’ amaratii astia comanda numai salata de muraturi si stau ca cersetorii la terase sau in parc. Si amaratii aia merg pe biciclete, pensionari, adolescenti sau familii cu copiii cu greutati si alura normale, poate pentru ca au in spate si palete de badminton sau mingi si e voie pe iarba la ei in parc, poate pentru ca au licee si scoli cu curti cu terenuri de baschet la liber, multe in parc, mai mereu populate de vlajgani. Aici imi vine in cap un instantaneu cu romanul din fata blocului care nu mai poate sa se injure cu amicii la un fotbal in curtea scolilor ca au paznici si acum sta mic si indesat la o samanta – sportul national. Iar imi vine in cap in cliseu cu acelasi roman burtos si hulpav iesind din marketurile bulgarilor carand baxuri de mancaruri spre masina, cu un rictus pe mutra scrofeasca la gandul ca a economisit cativa roni, in timp de bulgaroii pleaca frumos pe bicicleta cu cumparaturile in cantitati decente in cosul de bicla, deseori in tandem pe mijlocul benzii I, dandu-li-se prioritate atunci cand trec pe trecerile de pietoni calare pe bicla si in intersectii.
Suntem o natie trista, trista de tot.