Neştiutorilor, România le pare o ţară de bani gata. Dar adevărul e că România contemporană s-a născut săracă, iar acum se chinuie prea tare să-şi uite trecutul.
Una dintre amintirile mele de la grădiniţă e legată de o coadă la alimentara. Nu mai ţin minte ce e se dădea, dar mi-aduc aminte că bunicul m-a trezit cu noaptea în cap, că am mâncat foarte pe fugă şi că am stat vreo oră la coada care se târa de-a lungul unui bloc, pentru a se încolăci apoi în magazin ca un şarpe cenuşiu şi flămând.
Motivul pentru care trebuia să particip şi eu la acest ritual matinal, deşi nu aveam nici măcar şapte ani, era că, în felul acesta, puteam cumpăra mai mult decât ar fi putut să obţină bunicul singur. După ce ne-am luat raţia, ne-am întâlnit cu un vecin, tot pensionar, care l-a întrebat pe bunicul dacă nu mă împrumută pentru încă o tură de coadă. Bunicul s-a scuzat că trebuie să-l refuze („întârzie la grădiniţă”), dar toată conversaţia avea un aer firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de împrumutul unei umbrele pe o ploaie torenţială.
Tot la grădiniţă s-a întâmplat şi povestea cu guma de mestecat. „Ciunga” era pe vremea aceea o delicatesă, greu de găsit şi care trebuia folosită îndelung. Într-o dimineaţă, am plecat de acasă mestecând o bilă verde sfărâmicioasă, care s-a transformat repede într-un gumă elastică, gălbuie şi fără gust. Seara, când m-am întors acasă, ai mei au descoperit că mestecam în continuare ceea ce părea a fi „ciunga” cu care plecasem de dimineaţă. Chestionat, am recunoscut că i-o dădusem puţin şi lui Cristi, iar în timpul somnului de după-amiază o lipisem de tăblia metalică, uşor ruginită, a patului – pentru a o recupera, sub formă de piatră semipreţioasă, la trezire.
Un prieten îmi povestea că plescăie în somn, aşa cum alţii sforăie sau scrâşnesc din dinţi, din cauză că, atunci când era mic, dacă găsea o „ciungă”, o ţinea în gură chiar şi când dormea şi o mai mesteca, să nu se întărească. Altcineva îşi aminteşte că mânca pelicanol, pentru că era dulce.
Prima amintire puternică de după Revoluţie e legată tot de o coadă. La alimentară se băgaseră banane. Erau coapte, nu verzi, şi puteai lua oricâte voiai. Am fugit acasă, l-am luat pe tata şi am stat vreo trei ore la coadă. L-am întrebat dacă putem lua 10 kilograme sau altă cifră imposibilă. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, cu siguranţă a făcut o glumă; dar, când am plecat acasă cu un kil jumate de banane, am înţeles că, deocamdată, nu ne permitem mai mult. Oricum, le-am mâncat pe toate deodată, ca să-mi dovedesc că, totuşi, ceva s-a schimbat. A fost un festin pe care n-am avut ocazia să-l repet foarte curând.
Raţiile au dispărut la Revoluţie, dar în locul lor au apărut porţiile. Se găsea ciocolată, chiar bună, dar bunica ne dădea câte o singură tabletă după masă, iar apoi împacheta restul cu grijă în staniol. Am câştigat apoi dreptul la o sticlă de Coca-Cola pe zi, pe care o savuram lent în faţa televizorului. Peste şi mai mulţi ani, o masă la un fast food era încă un răsfăţ. Când am terminat clasa a VIII-a, am sărbătorit îndopându-ne cu junk food la McDonald’s şi cred că tot atunci am băut primul shake din viaţa mea. Ambrozia trebuie să fi avut un gust asemănător.
Nu vreau să fac figură de nostalgic al tranziţiei sau al perioadei totalitare. Dar în toată mizeria în care am crescut am avut un mare avantaj faţă de congenerii mei occidentali. Pentru că m-am putut bucura de fiecare lucru pe care dezvoltarea economică l-a adus cu ea; de la igienă şi infrastructură până la cultură, bunăstare economică şi delicioasa ei decadenţă. Aud acum că vine recesiunea şi la noi şi că o să fim puţin mai săraci. Pe occidentali asta are de ce să-i sperie, dar nu pot să nu fiu puţin condescendent când observ panica din ochii românilor, disperarea cu care privesc spre următorul cincinal.
Depănam într-o zi amintiri ca acestea, când o prietenă a pus punctul pe i:
„Dumnezeule, voi vă daţi seama cât de săraci am putut să fim? Cum să ne sperie pe noi recesiunea?!”
Chiar aşa, am impresia că uităm cu toţii de unde am plecat.
:: Esquire, ianuarie-februarie 2009
Nici eu nu vreau să par nostalgic, cu toate că am trăit jumătate din vârsta pe care o am acum – 40 de ani – în epoca numită “de tristă amintire”. Era şi bune, erau şi rele. La “bune” aş trece siguranţa de pe stradă. La “rele” îmi vine acum în minte ziua de duminică, atunci când tata pleca la piaţă având în sacoşă sticle de bere goale la jumătate sau la litru. Nu se găsea bere întotdeauna şi vroia să fie pregătit. Uneori, lua bere la halbă şi o punea în sticle… De-ala vieţii… Felicitări pentru blog…
Eu inca mai am probleme de adaptare cu noua “situatie” in sensul ca ciunga o mestec jumate de zi si eventual seara am colectie la capul patului de “pietre semipretioase” :))) se mai intampla sa reiau mestecatul doar asa :).
Altfel am evoluat cu toate ca suntem in continuare adaptabili dar tot nu ma vad inca facand diferenta intre produse doar avand criteriul “pret”. Fiind o optimista nu-mi fac probleme ca nu va fi din nou bine. E un ciclu si atat.
Am trait atunci si-mi amintesc foarte bine, parca ar fi trecut 100 de ani, imi amintesc cand bunica spala pungile de plastic si le punea la uscat pe sfoara..asta culme a saraciei.
Poate ca tocmai asta este marea sansa a Romaniei. Ramine insa de vazut daca romanii vor lasa tavalugul crizei sa treaca peste ei cu aceeasi modestie si cu acelasi stoicism cu care au facut-o in anii 80.
Noi intelegem Dragos, cum e cu saracia prin care am trecut, mai greu e sa-i explic copilului, invatat cu “binele” actual, ca nu mai aruncam dresurile rupte in varf, le coasem 🙂
Eu chiar incerc sa vad partea cumva plina a paharului asta gol. Vad ca am inceput sa cumpar mai mult produse si servicii de baza, ceea ce mi se pare mai sanatos ca stil de viata si valori, asa.
Problema e ca pe timpul lui ‘nea Nicu nu te disponibiliza nimeni. Cred ca pt. cei ramasi fara loc de munca, va fi mult mai greu decat in “epoca de aur”; gandeste-te la plata impozitelor, utilitatilor si hranei, care acum sunt la valori exagerat de mari.
Si mai e un lucru, pe vremea lui Ceasca nu-ti era frica sa iesi pe strada indiferent de ora, iar acum, cu criza, infractionalitatea o sa cam capete elan…
VRETI O MARTURIE SOCANTA??
VOIALA: http://satirikon.wordpress.com/2009/02/23/marturie/
Sunt de acord cu Nina. Tinerii (de fapt adolescenţii) nu cunosc condiţiile dinainte de revoluţie decat din auzite şi în general şi-au format o părere foarte proastă; puţini pun în balanţă şi părţile bune, sunt tentaţi să critice într-o manieră negativă. Însă chiar şi aşa, ei nu ştiu să aprecieze condiţiile în care trăisec astăzi, pentru că nu ştiu cum ar fi fost altfel. Pot să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se lipsească de calculator, internet, mall, cluburi şi alte lucruri?
Cel mai rău e că nu se mai pune accent pe valorile morale, pe cultură, artă; nu se mai citeşte o carte.. Asta e cel mai trist, totul e cât mai superficial.
poate ca a venit momentul sa ne vindecam de balast, de superficialitate, exces si lacomie. cu toate astea, in fiecare weekend exodul catre mall-uri si hypermarket-uri curge lin, oamenii cumpara cu o frenezie foarte asemanatoare cu cea a lui ‘maine nu stiu daca mai apuc’.
poate e timpul sa plantam patrunjel si leustean in glastre, sa purtam numai haine din fibre naturale (pentru ca suntem prea saraci sa ne luam un lucru prost – cum zicea bunica-mea, Dumnezeu s-o ierte!), sa ne cumparam bicicleta pentru ca nu mai avem bani de benzina si sa ne lasam de fumat pentru ca tigarile sunt prea scumpe. cine stie, poate o sa iesim niste oameni mai buni din toata afacerea asta cu criza!
Da, Romania a fost si este o tara saraca si are, deci, mai putin de pierdut. Dar panica din ochii romanilor e foarte justificata, gandeste-te putin:
in unele orase din Romania s-au inchis deja fabrici (cam cat crezi ca tine pachetul ala de compensatie, despre care probabil ti-au vorbit cei mai verzi si mai responsabili social sponsori?). In alte orase, trendul sta sa continue. Comparativ cu occidentalii romanii primesc salarii foarte mici. Dar, daca le pierd si pe astea, ce se vor face ei? Crezi ca isi vor spune “he-he, noi am trecut deja prin asta!” si se vor uita sfidator si mandru la fratii lor occidentali?!
da click pe nume, mai sus – dovezi extraterestre, marturii cutremuratoare din 21 decembrie 1989, durerile si suferintele romanilor, anti tigani, anti unguri, amploarea crimei organizate, latura gay a lui adrian nastase, cum incearca unii prin virusi sa ne reduca numeric, muzica buna, topul filmelor, limbaj de lemn a la becali, disparitia oamenilor etc…orice parere conteaza, orice comment este luat in considerare
Aveam 5 ani in 89 si am fost si eu “umbrela de ploaie” sau prichindel de luat dupa tine la coada. Refuzand sa stau la rand pentru un strop de branza tin minte ca am “mancat” si putina bataita.. Fiind un copil ultra-hiper-activ, a sta 2 ore printre burti de mosi si babe care se imprieteneau instant si vorbeau o limba straina mine, era tortura curata!
Recesiunea nu ma sperie cat de putin. Faptul ca am fost un copil care n-a crescut cu tone de snack-uri si ciocolata m-a ajutat sa ma bucur de o viata naturala, plina de miscare, alaturi de ceilalti..decretei 🙂 Iubesc tehnologia (si ciocolata) dar cam multi copii grasuni stau astazi lipiti de jocurile PC, xbox-uri si playstation, tocmai pentru ca optiunile lor s-au transformat in dependenta..
Mie mi-au anulat rezervarile la un film pentru ca intarziasem 5 minute
imi aduc aminte: coada la lapte, cu eternele sticle verzi si capacul din foita de aluminiu, cartela de paine de pe care puteam lua cu portia o paine neagra si tare (acum imi place painea neagra, dar e optiunea mea si nu e varata pe gat cu forta), coada la benzina, cand tata se ducea la 3 dimineata la peco, drumurile la mare cu 2 canistre pline cu benzina asezate intre banchete, canistre umplute de-a lungul intregului an pentru o singura calatorie, restaurantele din tara in care puteai servi de toate atat timp cat voiai cartofi piure cu limba de vaca, cele 2 ore la tv, teama alor mei cand ascultau radio europa libera ca poate cineva ii da in gat
si imi impun sa nu uit niciodata pentru ca acei care isi uita trecutul sunt condamnati sa il repete; iar cei care nu l-au stiut niciodata vor fi crunt surprinsi
Eu nu trebuie sa-mi aduc aminte de nimic pt. ca in continuare e la fel. nu se schimba un popor in 20 de ani, poate nici intr-o suta de ani. Suntem un popor de carectere slabe; nu luam atitudine cand ne fura guvernantii, nu luam atitudine cand ne batjocoresc italienii si axemplele pot continua. Asa ii la tarani. bye
Hah, Fellini 🙂