Când protestam împotriva căciuliţei cu franjuri, când înlăturam cu nesfârşită grijă caimacul din lapte (yuck!), când insistam să merg la frizer pentru că mi se părea că port în cap o mătură, când refuzam să plivesc stratul de ceapă pentru că nu-mi plăceau gândacii, râmele şi păianjenii, când aprindeam toate luminile din casă pentru că drumul pe întuneric mi se părea insuportabil, bunică-mea avea o vorbă:

“Ei, astea-s aşaaaaa nişte fiţeeeeeeee….”.

Vă jur, prelungea ultima silabă şi aproape o cânta, uşor nazal, ca un popă. Pentru morala proletară a bunică-mii, fiţele erau ceva de nedigerat, cam la fel cum era caimacul pentru mine.

Pentru că nu s-a obosit niciodată să-mi împărtăşească prea multe elemente de morală, altfel decât cu băţul şi cu migrenele care nu-i mai dădeau pace când făceam năzbâtii, n-am aflat niciodată de ce nu sunt bune fiţele la casa omului. Dimpotrivă, am crescut cu părerea că fiţele şi mofturile sunt o formă de răsfăţ şi că, dacă le cultivi cu grijă, te scapă de caimac, de întuneric, de păianjeni şi, eventual, chiar şi de migrene.

Sigur, fiţa e o izmeneală, e o marghiolie, un fason, un zâmbâc, o prosteală, dar daţi-mi voie ca între atâţia cititori serioşi să fiu eu cel care dă tonul la această nemaipomenită fandoseală şi să-mi asum răsfăţul. Cei care mai gândesc şi cu partea stângă a creierului sunt liberi să mi se alăture.

Procurorii bunului simţ pot să ia o pauză. Îmi redactez şi singur actul de acuzare. De zece ani de zile de când am intrat în câmpul muncii, refuz cu obstinaţie să ies pe uşă mai devreme de o oră şi jumătate de când mă trezesc. Pentru canonul ăsta, m-am trezit trei ani de zile la şase dimineaţa şi nu regret nici o oră de somn nedormită.

Îmi spun de fiecare dată că ajunge zilei urâţenia ei ca să mai îngroş şi eu rândurile prăfuiţilor cu faţă umană. Mă întâlnesc peste zi cu prea multe arătări îmbrăcate cum dă Dumnezeu, cu prea multe figuri trezite cu faţa la cearşaf, ca să mai tolerez o reflexie descompusă în oglinda liftului. Poate că alţii nu-mi datorează nimic, dacă-şi permit să iasă pe stradă ca adunaţi ca de pe Dâmboviţa, dar eu îmi datorez atâta lucru: o imagine plăcută la întâlnirea cu mine însumi.

Recunosc, unul dintre motivele pentru care contemplu frecvent bătaia vântului prin buzunare în a doua parte a lunii este că arunc foarte mulţi bani pe ţoale. N-am o toaletă foarte aglomerată, pentru că mă plictisesc repede şi le fac cadou pe cele pe care nu le mai port. Nu sunt obsedat de branduri, sunt obsedat de lucruri care-mi vin bine. Nu-mi refuz nimic, de la MiniPrix la Alexander McQueen. Poate că sunt greşit. Poate că, pur şi simplu, mă simt bine.

N-aş vrea să credeţi că am ceva împotriva celor cu adevărat relaxaţi care poartă aceleaşi două tricouri şi aceeaşi pereche de blugi, fără ca asta să bată la ochi. Nu observ niciodată cu ce sunt îmbrăcaţi cei foarte cool, cei foarte în ordine cu imaginea pe care o proiectează despre sine. Relaxarea nu ţine de carcasă, ţine de felul în care ţi se mişcă rotiţele în cap.

Abia când rotiţele alea încep să scârţâie, abia când încep să ţăcăne nervoase pentru că aud o voce de părinte grijuliu care-ţi spune că n-arăţi bine, că mânecile de la sacou sunt prea scurte, că ai o pată pe cracul de la pantaloni, că tocmai ai spus ceva nepotrivit, că, dacă nu eşti atent, or să ţi-o ia alţii înainte şi că, în general, lumea e rea, mamă, şi nimeni nu-ţi vrea binele, abia când te faci mic, mic de tot, în spatele pupilelor timorate şi mâinile caută nervoase guma de mestecat sau pachetul de ţigări, abia atunci observ în ce hal arăţi.

Pentru că eu cred că oamenii se împart în purtătorii de haine care le vin bine şi purtătorii de haine de camuflaj. Nu fac nici o diferenţă între luptătorii de guerrillă care se ascund în spatele ţoalelor terne şi cenuşii şi purtătorii iliciţi de branduri şi decoraţiuni lucitoare. Unii se treşuiesc în noroi, alţii se treşuiesc în chinezării. Dar nici unii, nici ceilalţi nu se simt bine cu sine înşişi.

Visez o revoluţie inutilă, o insurecţie a bunului gust, un tribunal al exuberanţei şi un minister al răsfăţului de sine. Dacă toate astea sunt fiţe, merg cu ele de gât până la Dumnezeu. Ce altceva dacă nu un răsfăţ sunt Cântarea Cântărilor, uleiul de 30 de arginţi, Apologia lui Socrate, Meditaţia despre filosofia primă sau Discursul despre demnitatea omului?

Iar dacă vă întrebaţi ce legătură au toate astea cu ecologia, o să vă spun că nu-mi doresc să trăiesc mai prost într-o lume mai bună. Ecologia e despre folosirea durabilă a resurselor, nu despre biciuirea durabilă a spiritului. Asta, dacă nu cumva ecologia a devenit o ramură a creştinismului în răstimpul cât am navigat eu puţin pe men.style.com…

Lăsând gluma deoparte, sunt şi eu de părere că fiţele dăunează grav civilităţii. Dar pe oamenii fiţoşi nu-i arată cu degetul decât mîncătorii de lăcuste.

:: apărut în Almanahul de Fiţe al Academiei Caţavencu, 2008

Tags: branduri, catavencu, fite, fitze, stil, tzoale