Ce legătură există între plasmele din sufrageria românilor, şmecheria şi claxoanele din trafic, telefoanele de sute de euro şi certurile de la cozile de supermarket? Toate vorbesc despre obsesia românilor de a se lua la întrecere unii cu alţii.

Acum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.

Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.

Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.

Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.

În management, această meteahnă se numeşte hiper-competitivitate. Human Synergistics, o companie care oferă instrumente pentru analiza şi îmbunătăţirea culturii organizaţionale, măsoară de mai mulţi ani stilurile de management din companiile româneşti.

Una dintre descoperirile lor cele mai importante este că cei mai mulţi dintre managerii români sunt obsedaţi de competitivitate, obsesie care-i face nu de puţine ori să piardă din vedere obiectivele de afaceri şi să irosească inutil resursele companiei. De la preşedinte la cel din urmă angajat, toată lumea e încurajată să-şi identifice „competitorii” şi să lupte cu ei pentru a le-o lua înainte. Cu cuvintele lui Adrian Stanciu, partener la Human Synergistics România:

„la noi, oamenii se consideră buni doar dacă sunt mai buni decât cei din jur”.

Nu am găsit studii care să fi măsurat hipercompetitivitatea altundeva decât la locul de muncă, dar ea se vede cu ochiul liber pe stradă, la piaţă sau la supermarket. Mereu atenţi la ce fac ceilalţi, le împrumutăm dorinţele şi nevoile, le copiem soluţiile, le pastişăm distracţiile. Muncim la fel, simţim la fel, cumpărăm la fel.

*

În anii care au trecut, românii au consumat mai ales din afară şi mai cu seamă pe datorie. Bacchanalia consumului a mărit periculos de mult deficitul extern şi este în mare parte responsabilă pentru inflaţia cu care ne confruntăm astăzi. Când te uiţi, însă, din ce s-a compus această distracţie, abia atunci te iei cu mâinile de cap: românii s-au înglodat în datorii ca să-şi ia plasmă, maşină hidramată, faruri cu xenon şi mobile şmechere. Asta în vreme ce nu-şi plăteau cu lunile abonamentul la cablu, ţineau maşina în garaj la sfârşitul lunii, când nu le mai ajungeau banii de benzină, şi dădeau bipuri de pe cartelele golite de credit.

Dacă te uiţi la maşinile care circulă pe bulevardul Magheru şi faci o comparaţie cu ceea ce se poate vedea pe Oxford Street sau pe Champs Elysées, poţi crede că românii o duc mult mai bine decât confraţii lor întru şoferie britanici sau francezi. Priveşti apoi cozile stârnite de promoţiile pe care hypermarketurile le fac la produsele alimentare de bază şi nu mai ştii ce să crezi.

Mereu în competiţie unii cu alţii, pierdem din vedere scopul spre care pornisem: să ne fie nouă în primul rând bine. Aşa că strângem cureaua şi ne mai facem rost de un lux, obligatoriu în rate, indiferenţi la sărăcia care va urma.

Un psiholog britanic care a trăit aproape şapte ani în România, John Parr, crede că interesul nostru bolnăvicios pentru oile mai multe, mândre şi cornute ale celuilalt e o trăsătură naţională:

„Voi nu ştiţi să vă bucuraţi de ce aveţi pentru că râvniţi mereu la ce are altul. Iar asta e o reţetă sigură pentru nefericire”.

Un alt britanic – Alain de Botton, despre care nu ştiu dacă a vizitat vreodată România – a scris o carte, Status Anxiety, despre nefericirea pe care succesul altora ne-o poate induce.

De Botton argumentează destul de pertinent împotriva unui loc comun al epocii moderne: acela care ne face să credem că veniturile sunt o măsură a valorii unui om şi că veniturile modeste spun, în cele din urmă, ceva despre calitatea noastră umană. Problema cu această teză meritocratică este că nu-i mai mult decât o supoziţie, care nu poate fi dovedită teoretic şi pe care realitatea o contrazice de multe ori: statistica ne arată că mediul din care provii, contextul politic şi economic, norocul au o importanţă mult mai mare decât vrem să credem în a decide succesul cuiva.

În România, ultimii 20 de ani de capitalism au răspândit cu habotnicie teoria care pune semnul egal între maşina scumpă şi omul muncitor, ca şi între maşina românească şi ratat.

„Injuriei sărăciei”, scrie Alain de Botton, „sistemul meritocratic i-a adăugat insulta ruşinii.”

Aţi putea crede că o societate în care competiţia este singura formă de validare produce măcar caractere puternice. Slabă consolare. Atunci când sunt pe cale să piardă, hipercompetitivii dezvoltă două reacţii:

„denigrează succesul (a avut pile, ta-su era securist etc.) sau abandonează jocul (de fapt nici nu voiam să câştig, ce miză e asta)”, explică Adrian Stanciu.

Şi, cum în orice competiţie există câştigători şi perdanţi, de fiecare dată când jucăm rolul din urmă încurajăm mentalitatea de denigrare sau pe cea de abandon.

Vreau să fiu bine înţeles: nu vorbesc despre consumul de dragul consumului, care este o meteahnă universală a capitalismului, ci despre consumul de frică. Frica de a nu rămâne cumva de căruţă. Frica de a nu mai fi „în rândul lumii”. Frica de dragul căreia uităm de ce ne-am mai dat peste cap ca să ne facem o carieră, să pornim o afacere, să deschidem o piaţă. Această frică este împărtăşită democratic atât de cel aflat la volanul unui Q7, cât şi de cel care transpiră în îmbulzeala de pe scara unui autobuz.

*

În anii comunismului, muncitorii din întreprinderile deţinute de stat îşi adresau unul altuia „chemări la întrecere socialistă” într-o încercare ridicolă de a emula competiţia care mişca pieţele libere. Alteori, se întâmpla ca o fabrică din România să cheme la „întrecere paşnică” o fabrică din Occident. Evident, nu primea nici un răspuns, dar lipsa competitorului nu era niciodată un motiv suficient de bun pentru anularea întrecerii.

E o ironie a istoriei faptul că astăzi asistăm la un fenomen la fel de ridicol, dar cu mult mai răspândit, pe care capitalismul l-a produs în România: suntem o naţie care s-a luat la o întrecere acerbă cu sine însăşi, fără s-o provoace nimeni şi fără să aibă nimic de câştigat. În loc să ne mişcăm spre un bine comun, pustiim hypermarketurile şi blocăm intersecţiile, disperaţi să i-o luăm înainte celuilalt. Vom sfârşi, probabil, ca în bancul acela care descrie „culmea atletismului”: să alergi de unul singur şi să ajungi pe locul al doilea.

:: Esquire, martie 2009

Tags: adrian stanciu, alain de botton, capitalism, competitie, consum, esquire, hipercompetitivitate, hipermarket, human synergistics, intersectii, intrecere socialista, john parr, status anxiety