Mă număr printre oamenii care merg cu plăcere la muncă şi tare mă tem, privind în jur, că aparţin unei minorităţi.
Îi înţeleg perfect pe oamenii pentru care serviciul nu e mai mult decât o necesitate, un mod de a-şi asigura existenţa. Nu mi se pare nepotrivit să-ţi orientezi viaţa în jurul familiei, al călătoriilor, al muzicii sau al unei alte pasiuni în raport cu care serviciul nu este mai mult decât un mijloc de finanţare.
Deci nu despre diferenţa dintre a fi sau a nu fi pasionat de muncă vorbesc. Ci dintre a-ţi plăcea sau nu ceea ce faci la serviciu. Cred că e posibil să ai o slujbă doar din nevoia de a avea un salariu şi în acelaşi timp să faci această slujbă cu plăcere. După cum cred că e posibil să fii un om pentru care activitatea profesională contează mai mult decât aproape orice altceva şi, în acelaşi timp, să ai un serviciu unde nu-ţi mai face nicio plăcere să mergi. În acest din urmă caz mă aflam şi eu în urmă cu peste 5 ani aşa că ştiu despre ce vorbesc.
Cineva spunea că
tot ceea ce posedăm cu adevărat în viaţă sunt alegerile noastre.
Cred că atât datorită, cât şi din cauza lor ajungem să ne placă sau să detestăm ce facem la serviciu. Dar multe dintre aceste alegeri le facem cu o cârpă pe ochi.
În liceu cei mai mulţi ne alegem o facultate vizând o meserie generică pentru care există, în mod real, doar câteva locuri de muncă. Foarte puţini elevi încearcă să afle cum arată cu adevărat o zi de muncă a profesionistului cu care visează să devină colegi, încă şi mai puţini au acces la servicii de orientare profesională. Acum câţiva ani, studiile arătau că peste două treimi din forţa de muncă din Europa lucra în cu totul altul domeniu decât cel în care îşi obţinuse licenţa.
În timpul facultăţii, sunt încă mulţi studenţi care refuză să ia contact cu piaţa de muncă şi află abia după ce-şi iau licenţa cum arată cu adevărat slujba pentru care s-au pregătit între 3 şi 5 ani.
Dar cârpa nu le cade cu totul de pe ochi nici măcar când ajung aici. Chiar şi când ai ajuns să ai o slujbă pentru care eşti calificat, dar care nu-ţi place, ai mai multe opţiuni la îndemână. Poţi încerca să schimbi locul de muncă, poţi să-ţi cauţi altul sau te poţi adapta. Din nefericire, cei mai mulţi aleg a treia opţiune. Pentru că, pur şi simplu, primele două nu li se par nişte opţiuni reale. E o formă de orbire.
Eu nu cred în noroc atunci când vine vorba de locul de muncă. Mă consider un om foarte norocos atunci când mă gândesc la oamenii extraordinari pe care am bucuria să-i număr printre prietenii mei. Dar nu norocului trebuie să-i fiu recunoscător pentru că astăzi merg cu plăcere la muncă aproape în fiecare zi.
În ultimii 5 ani luat am schimbat mai multe locuri de muncă şi am renunţat la mai multe proiecte profesionale şi emisiuni de televiziune. Am cumpănit de fiecare dată riscurile şi mi-am asumat alegerea făcută. Nu întotdeauna am făcut bine. Unele dintre riscurile estimate s-au concretizat şi a trebuit să suport consecinţele acţiunilor mele. Dar cele mai multe dintre alegerile pe care le-am făcut au fost corecte. Şi m-au adus aici.
Dacă ai sub 18 ani şi citeşti aceste rânduri, gândeşte-te bine unde vrei să fii când o să ai 30 de ani şi întreabă-te care e cea mai potrivită cale pentru a ajunge acolo. Dacă nu poate fi descrisă în cuvinte sau nu rezistă la cea mai mică chestionare din partea cuiva care a ajuns deja acolo, crede-mă pe cuvânt, calea ta nu există cu adevărat.
Indiferent unde vrei să ajungi, nu fă prostia să pleci la drum fără o hartă. Când urci pe munte, nu ajunge că vezi culmea ca să poţi ajunge pe ea. Fără hartă, fără marcaje şi fără trasee, adică fără alegeri, cei mai mulţi se trezesc la căderea serii că bâjbâie tot undeva pe la poale.
:: Tudor Chirilă începe un turneu în licee, al cărui mesaj este “Descoperă ce-ţi place”. M-a provocat să scriu şi eu despre asta. Am făcut-o cu plăcere.
Articol adanc ca multe altele scrise de tine daaar, un mic amendament care-mi ciufuleste parul.
”La 27 de ani e deja o vedeta a mediilor de presa”
esti un formator de opinie demn de luat in seama si poate chiar un model de urmat dar cand vad ca te numesc VEDETA…
Eu am 33 si abia acum deschid ochii.
Niciodata nu e prea tarziu sa te trezesti.
Imi vine in minte o povestioara in care o reporterita merge sa-i ia un interviu unei batrane ce implinise 101 ani si o intreaba:
“Care este cel mai mare regret pe care il aveti?”
“Daca stiam ca o sa traiesc atat de mult, ma apucam sa invat sa cant la vioara la 60 de ani. Acum aveam 40 de ani de cantat la vioara!”
ma aflu exact in situatia pe care o descri ca ” asa nu”. ma cuprinde din ce in ce mai mult deprimarea, si imi dau seama ca nu dau randament, nu sunt multumita de ceea ce fac si aproape imi pierd speranta.
mi-a placut ceea ce ai postat, si e foarte adevarat ca trebuie sa incercam sa facem ceea ce ne place si sa nu ne adaptam situatiei( exceptand anumite cazuri, deoarece nu e o lume perfecta si de multe ori indiferent de ce ne dorim trebuie sa facem alegerile benefice situatiei date), insa poate la un moment dat ceea ce ti-a placut candva foarte mult acum nu te mai reprezinta ce faci?Daca esti tanar si ai un pic de curaj, renunti si iti cauti ceva care sa iti placa …dar daca anii deja se aduna si problemele de zi cu zi sunt mult mai apasatoare, atunci ce sanse ai? Desi postul se referea mai mult la tineri, si e foarte bine sa fie atenti inca din liceu la alegerile viitoare, restul ce pot sa faca???
Problema pe care o descrii este, intr’adevar, una mare. Si cu “reprezentare larga” in populatia de oriunde. Dar este, pe de alta parte, o problema fireasca.
Saltul psihic pe care il facem intre 17 si 35 de ani este enorm. Chiar si la cei care par a nu se schimba vreodata. La 17 ani nu cunoastem mai nimic despre noi insine. Cum am putea sa spunem atunci ce ne place? Toti aceia pe care ii cunosc eu si care si’au “decis” drumul la 17 ani si au mers pe el imi par acum incompleti.
Eu cred ca singurul drum valid (exceptind, firesc, exceptiile :)) este acela pe care ai mers si tu, adaptarea pe parcurs, reajustarile in timp functie de noile descoperiri despre noi insine.
Daca ar trebui sa ne educe cineva cu adevarat la 17 ani, acea educatie ar trebui sa se refere nu la alegerea unor directii corecte ci la pastrarea unei minti deschise si la disponibilitatea de a ne schimba atunci cind schimbarea devine evident necesara. Boala, dupa mine, a tinarului adult este inertia si nu suma de alegeri gresite de pina atunci.
Felicitari pentru ceea ce ai obtinut, pentru tine, pina acum. Mie mi’au trebuit vreo 4-5 ani in plus sa ajung acolo. Poate si pentru ca am fost cu 4-5 ani mai afectat de comunism si mentalitatile lui.
Asa e si taica-miu mi-as dori sa fiu ca el si sa ma duc de placere la munca
exista o solutie cand nu-ti place ce faci-sa -ti placa ce faci.cum? suna paradoxal.ani de zile am facut fara tragere de inima munca mea.sa schimb? ceva vreme in urma nu se facea asta(mai ales daca era o facultate )si atunci am gasit solutia(am aplicat-o toata viata cu rezultate spectaculoase):am inceput sa fac cu daruire orice amanunt.adurat ceva dar a meritat.acum stiu ca orice as face mi-ar reusi! conteaza cum faci.
Haha: Tocmai scriam asta: http://pinocchiomuc.blogspot.com/2009/05/better-than-sex.html — Da, era vorba de o discutie profesionala. Dada, sint fericit.
Re-haha, pentru Petru: Eu am invatat sa cint la vioara la 20 de ani mergind cam pe aceeasi idee — daca nu mi-am batut capul la 5 ani, cind a incercat bunica sa ma invete sa cint la pian, recuperez la 20 cu vioara bunicului. Acum as fi putut avea 26 de ani de cintat la vioara; am invatat numai atit cit sa le pun vioara in mina copiilor mei; iar artroza de la cotul sting imi aduce mereu aminte de asta. Concluziile le trage care cum vrea; eu intre timp m-am apucat de flaut 🙂
Pe langa algerile rationale sau nu pe care le facem in viata, consider ca cel mai important lucru este exercitiul de vointa. Nu stiu in ce masura de vom da seama vreodata ca am ajuns unde trebuia sa fii ajuns, ca am realizat ceea ce vroiam sa realizam si ceea ce trebuiam. Dar indrumati de puterea vointei se pot face multe lucruri…
Mare adevar ai grait prin acest articol…
Este greu sa stii ce vrei cu adevrat in viata dar odata ce ai ai aflat atunci carpa cade de pe ochi si totul devine mai clar, poti sa ti desenezi harta. Vocatia este un fruct rar in materialismul care ne inconjoara. Asa cum ai spus si tu doar liberul arbitru ne poate scoate din aceasta capacana.
Gică contra cum mai sunt uneori, mă întreb dacă nu e o bâjbîială toată viaţa noastră, dacă nu e fals sentimentul de siguranţă pe care vrei să îl imprimi. Ce boring ar fi ca toată viaţa noastră să ne ghidăm după hărţi!
Aş veni cu un alt tip de metaforă, în care marcajele de pe hartă nu sunt alegeri. Nu avem marcaje, pipăim în orb, bâjbâim fără siguranţe. Dar tocmai acestă bâjbâială să fie excitantă, tocmai această neaşezare pe vreun drum anume.
Şi la o adică, adevăraţii exploratori nu merg după o hartă, ei sunt in zona petelor albe.
mi-ar fi fost de mare ajutor sa’mi fi deschis si mie cineva ochii, pe vremea cand faceam alegerile viitorului meu profesional.
acum sunt somera, dar nici macar nu primesc somaj si asta pentru ca nu sunt dispusa pentru compromisuri.
cred ca impletirea placerii cu responsabilitatea duce la rezultate optime si la multe plusuri de valoare.
sa speram ca generatiile viitoare vor alege cu ochii larg deschisi si cu urechile palnie
Geniala analogia din final!
Am terminat Dreptul,lucrez la banca,visam sa fiu ghid turistic,doctor veterinar sau avocat,am 30 de ani si cred ca sunt undeva la poalele muntelui, vorba ta!
..şi? te lauzi? sau.. ce? (atenţie că te contrazici din start). He he şi eu o fac (mă laud), E OK dacă avem cu ce, mai ales atunci când jobul şi stilul de viaţă ne permite, (pardon, ne salvează). Puţini trăiesc, mulţi fac ce le place. Te salut! G 😉
multumesc. o sa iau harta cu mine si adresa blogului. pentru ca vreau sa fac ce-mi place!
Esti un norocos ca faci parte din aceasta minoritate
multumesc frumos! aveam mare nevoie ca cineva sa-mi confirme teama.
din pacate multi tineri din jurul meu se bucura de moment (pe buna dreptate), dar nu zabovesc macar un minut asupra proiectiei viitorului lor. personal am crezut ca sunt ciudata atunci cand am devenit deprimata pentru ca nu-mi puteam zari “drumul din viitor”.
astazi am ajuns la doua optiuni: una foarte probabila si una ideala, in functie de “cararile” si “intersectiile” pe care imi va fi dat sa le intalnesc :).
Inca este utopica ideea jobului ideal.. Traim intr-o Cetate a Soarelui pe post de Icari.. Inca se merge la munca pentru ca trebuie, din constrangeri financiare si nu din placerea cotidiana de a fi parte integranta a unei activitati pe gustul tau.
E foarte dificil sa iti dai seama de cum arata adevarata munca din domeniul pe care ti-l alegi. Si asta pentru ca majoritatea studentilor sunt tratati ca niste “incurca-lume” si copiii in general sunt tinuti departe de tot ceea ce inseamna “aplicatie”.
Daca mai pui la socoteala si unele domenii dificile (vezi ingineri nucleara)…
…Si totusi, unii isi aleg facultatea si din pasiune.
Eu lucrez intr-unul din aceste domenii sensibile (da, ingineria nucleara), desi nu am descoperit cum este decat cand am intrat in campul muncii.
Este fascinant. Din pacate multe lucruri specifice tarii noastre strica aceasta placere…
Numai bine!