E de mirare că încă nu există în România un show de televiziune “Bocesc pentru mine”. Sau “Plânge-te!”. Pentru că, hai să nu fim modeşti, asta e o treabă la care chiar ne pricepem.

Dacă aţi mers măcar o dată în viaţă cu taxiul în Bucureşti, ştiţi despre ce vorbesc. Taximetriştii sunt cei mai nemulţumiţi români. Şi nu se sfiesc s-o spună. Fiecărui client, din nou şi din nou şi din nou. Îi supără politicienii, jurnaliştii, edilii, ţiganii, patronul, şoferii proşti, proştii făcuţi grămadă, şmecherii, şmecherii cu bani, destinul ingrat al ţării, femeile la volan, clienţii nesimţiţi, clienţii în general. Retorica de care sunt capabili pentru a înfiera toate bubele societăţii nu e egalată decât de măiestria cu care le iau faţa colegilor de trafic.

Taximetristului nemulţumit ar trebui să i se ridice o statuie în fiecare oraş al ţării pentru că întruchipează perfect două dintre cele mai populare modalităţi de pierdere a timpului la români: bombănitul şi plânsul de milă. Iar dacă nu sunt bani de statui, măcar nişte arteziene. Până când să n-avem şi noi un Manneken Pis al nostru?

Mai ales că românii nu se plâng de ieri, de azi. Bocitul e o instituţie cu tradiţie în satul românesc şi, când spun asta, nu mă refer doar la bocitoarele de profesie. Ştirile de acum un veac şi jumătate confirmă acest lucru:

“Bună seara, doamnelor şi domnilor, începem jurnalul din această seară cu o corespondenţă specială de la Iaşi. Mihai, ai legătura, spune-ne care e starea de spirit a oamenilor.”

“Bună seara, Andreea, sincer îţi spun, nu foarte bună: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”

“Mulţumesc, Mihai, îi dăm acum legătura la Răşinari lui Octavian, câteva zeci de ani mai târziu. Tavi, spune-ne, te rog, dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr şi în nord-vestul ţării.”

“Bună seara, Andreea, ce să-ţi spun, într-adevăr, cam aşa stau lucrurile: la noi de jale povestesc a codrilor desişuri, şi jale duce Murăşul, şi duc tustrele Crişuri.”

“Mulţumesc, Tavi, iată, dragi telespectatori, cum jalea devine o stare empatică a întregii naturi, mereu în comuniune cu poporul nostru. Revenim, după un scurt moment publicitar, cu ştirile sportive.”

Corul robilor

Bun, dar e ceva în neregulă cu această activitate, pe cât de răspândită, pe atât de recreativă? Eu cred că da. Pentru că noi facem abuz de această tristeţe ca să disimulăm o mânie prost exprimată.

Plânsul e firesc atunci când pierzi ceva sau pe cineva. Suferinţa te ajută să treci peste pierdere, să te recompui, integrând sinelui tău noua absenţă. Francezii numesc acest proces “faire le deuil”, a face doliul. Noi numim asta “a ţine doliu” şi, de multe ori, chiar asta şi facem: îl ţinem la nesfârşit.

Mânia e mult mai potrivită atunci când ţi se face o nedreptate, atunci când eşti tratat incorect sau, pur şi simplu, atunci când aşteptările tale nu sunt împlinite. Dar rolul ei nu este să-ţi îngăduie să te acomodezi cu situaţia, ci să te ajute să schimbi ceva în favoarea ta. De aceea, când nu poţi schimba mare lucru, mânia e o pierdere inutilă de energie.

În cultura noastră proliferează, însă, această struţo-cămilă: mânia plângăcioasă. O întâlnim la tot pasul în forma ei benignă, bombănitul, şi îi simţim efectele la nivel naţional, unde avem de-a face cu o metastază a plânsului de milă.

Tristeţe nu e, pentru că nu are un sfârşit. Mânie nu e, pentru că nu schimbă nimic. Este doar un fel de a ne trece timpul. Dar eu cred că mai e şi altceva. E o formă de eludare a responsabilităţii.

Ciuliţi bine urechile atunci când cineva se lansează într-o tiradă despre “cum sunt românii” (textul de faţă, dacă s-ar opri aici, ar fi un bun exemplu). Veţi observa că personajul înfierat este, asemenea autorului de folclor, “colectiv şi anonim”. Şi popular, aş adăuga eu. Aşa că mare lucru nu se poate face în ce-l priveşte.

Aproape niciodată nu veţi auzi o propunere constructivă, care ar risca să îndrepte lucrurile (cu excepţia deja perimatelor execuţii pe stadioane). De altfel, autorul actului de acuzare nici nu-şi propune să îndrepte ceva. Intrat perfect în rolul de autopsier naţional, el se mulţumeşte să constate cauzele decesului, care nu sunt nici puţine, nici lipsite de gravitate: laşitate, prostie, caracter îndoielnic, slugărnicie, mitocănie, parvenitism, hoţie, răutate, dom’le, pur şi simplu… În faţa unui tablou colectiv atât de sumbru, scăderile personale pălesc. Când sufletul naţiei însăşi e într-aşa un hal de ticăloşit, la ce te mai poţi aştepta de la un om amărât, obligat să se adapteze, să supravieţuiască, să trăiască, dacă asta se poate numi viaţă, în Sodoma Balcanilor? V-aţi prins unde bate moralistul nostru?

Anul trecut, am rămas fără maşină la începutul iernii. Se făcuse deja prea frig ca să mă bazez doar pe bicicletă, aşa că am mers două săptămâni cu taxiul. Rareori s-a întâmplat ca şoferul să nu claxoneze, să nu se enerveze sau să nu-i ia faţa altei maşini. Patru taximetrişti au fumat cu geamul închis, unul a mâncat şaworma, iar cel mai pitoresc dintre toţi şi-a tăiat meticulos unghiile la fiecare semafor. În vremea asta, s-au lamentat copios în legătură cu defectele românilor.

Asta mi-a întărit convingerea că bombănitul şi plânsul de milă sunt mai mult decât o pierdere de vreme: ele funcţionează pervers ca o apologie a stării de fapt şi ca un îndemn la complicitate. “Asta e, n-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine…”

Cura te ipsum

Ba eu cred că ai. Taximetriştii nu sunt singurii purtători ai virusului lamentaţiei fără sfârşit. E adevărat, în conştiinţele lor această maladie s-a cronicizat, de aceea e atât de uşor să pui un diagnistic şi să arăţi cu degetul. Dar procedând astfel, nu faci decât să perpetuezi, la rândul tău, răspândirea virusului. Mult mai util este să te observi pe tine şi să încerci să te tratezi de la primele semne. Netratată, boala evoluează rapid şi nu ţine cont de vârstă, educaţie sau statut social.

Indiciul cel mai sigur care precede un atac de bombăneală sau o criză de plâns de milă îl dau întrebările de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. Aceasta e forma standard, dar ele pot fi auzite sub nenumărate alte deghizamente: “De ce nu se ocupă cineva de câinii maidanezi?”, “De ce nu li se cere parlamentarilor să treacă un test de inteligenţă?”, “De ce nu se pune o taxă la intrare?”, “De ce mi se cere să aduc adeverinţă?” etc.

Antidotul este, evident, să reformulăm aceste întrebări atunci când suntem bântuiţi de ele: “Ce pot eu să fac pentru a rezolva problema?”, “Cui pot să mă adresez?”, “Ce resurse pot să mobilizez?”, “Cât timp sunt dispus să investesc?” etc. Procesul poate fi ajutat dacă eliberăm mâinile din obişnuita lor încrucişare de pe piept.

Antidotul poate fi prescris, cu măsură, şi celorlalţi, dar nu mai înainte de a ne asigura că ni l-am administrat nouă înşine. Ideal este să se facă la cerere, ca în exemplul următor.

Nu există conferinţă studenţească la sfârşitul căreia vorbitorii să nu primească un număr serios de întrebări de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. La ultima la care am participat, o domnişoară ne-a adresat mie şi doctorului Raed Arafat, fondatorul SMURD, următoarea întrebare:

“De ce nu se fac în şcoală ore de educaţie de protecţia mediului şi de prim-ajutor?”

Am tăcut şi am aşteptat liniştit intervenţia medicului:

“E o idee foarte bună, a răspuns doctorul Arafat, scrie un proiect în legătură cu asta şi caută o finanţare pentru el! Şi dacă eu te pot ajuta cu ceva, vino şi spune-mi.”

Am răsuflat uşurat, domnişoara se afla acum în afara oricărui pericol.

Dar ce facem cu cei care nu cer să fie trataţi sau care refuză tratamentul? Cu ei cum rămâne? Răspunsul omului sănătos e că asta e treaba lor. Rămâne cum a stabilit poetul. Nu Goga, nu Eminescu, ci Salam. Florin Salam:

“Citesc biblia şi plâng, spune-mi, Doamne, spune-mi când, o să fie şi la mine, puţin rău şi mai mult bine?”.

A fost odată ca niciodată o mioară bârsană care vorbea neîntrebată. Ea i-ar fi învăţat de bine şi pe cioban şi pe Salam, să pună mâna şi să facă ceva, dacă primul n-ar fi fost ocupat cu alegoria moarte-nuntă, iar cel din urmă să-şi plângă de milă pe la vreun botez.

:: Esquire, mai 2009

Tags: esquire, furie, mila, plangere, plans de mila, tristete