pe care l-am primit în ultima vreme a fost de la o colegă jurnalistă care mi-a mulţumit pentru că am folosit verbul “a concede” într-un comentariu din Elle. Mi-a spus că e un verb tare frumos şi că n-a mai auzit pe nimeni care să-l folosească în ultimii ani.
Interesant e că mi-am adus aminte pe loc unde l-am întâlnit prima dată, la 14 ani: pe coperta 4 a Minima Moralia a lui Andrei Pleşu (“L’enfer c’est les autres, părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous mêmes”, uite că mai ţin şi acum minte, întotdeauna mi s-a părut că stilistica asta invită la memorare).
În dimineaţa asta, mulţumită Găbiţei, regăsesc (într-un articol pe Wall Street) ceva stilizat la fel de poetic de acelaşi autor:
Exista o graţie în faptul de a te adresa celuilalt, în care celălalt e foarte important.
Ce ziceai in comentariu? Era in sensul de a ingadui sau de a garanta? Scuze dar nu stiu exact sensul.
ce usor concezi tu uneori sa lasi frumosul sa iasa din tine 🙂
uite ca la mine e prima data, dar niciodata nu e prea tarziu…
De aici vine si cuvantul concesie ?