Cred că veţi fi de acord cu mine, gentilele mele cititoare, dacă voi începe prin a-l parafraza pe stimabilul domn Farfuridi, căci eu totdeauna am repetat împreună cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi cu Ştefan cel Mare:

iubesc bârfa, dar îi urăsc pe bârfitori.

Nu e puţin adevăr în vorba asta, aşa că merită s-o explorăm niţel. Bârfa nu e cel mai rău lucru de pe lumea asta. E, în primul rând, unul dintre cele mai primitive şi mai eficiente mijloace de comunicare în masă.

Radiaţia penetrantă a bârfei n-a avut rival până la apariţia Internetului. Acolo unde guvernele cenzurează presa, controlează rotativele, închid televiziunile şi supraveghează serverele, niciun organism de securitate, oricât de represiv, nu poate opri gura lumii. Eliberată de constrâgerile jurnalismului, care trebuie să se raporteze, oricât de fantezist ar alege s-o facă, la fapte, bârfa nu e obligată să suporte limitările impuse de exigenţa veracităţii. Bine zice o vorbă din bătrâni:

foaie verde lobodă, gura lumii slobodă.

Libertatea asta de care se bucură în materie de conţinut este ceea ce cred eu că dă bârfei extraordinara ei portanţă.

E ca atunci când proiectantul are voie să deseneze o aeronavă fără să ţină deloc seamă de ce trebuie ea să transporte la bord sau de materialul din care trebuie să fie făcută. Pentru că nu trebuie să se agaţe în prea multe puncte de realitate şi e aproape contraindicat să fie transmisă de la om la om fără să primească două-trei accente personale, orice bârfă sfârşeşte prin a fi modelată natural într-un scenariu de cea mai bună calitate.

Aduceţi-vă aminte de ultima bârfă care v-a scos din minţi, scoateţi din ea persoanele care vă sunt dragi, persoanele pe care le apreciaţi, scoateţi-vă pe dumneavoastră, dacă e cazul. Acum trageţi aer în piept, faceţi efortul de a fi obiectivă şi priviţi încă o dată: aveţi în faţă o poveste genială.

Are şi haz, are şi emoţie, are şi personaje bine conturate, are şi răsturnare de situaţie, are şi poantă finală, are de toate. De fapt, dacă nu era despre dumneavoastră, probabil aţi şi râs deja sau v-aţi indignat sau v-a smuls o lacrimă. Şi, dacă nu greşesc, aţi şi dat-o deja mai departe.

În plăcerea de a asculta sau de a spune o poveste bună stă puterea bârfei. Aşa ajunge ea să umble din gură-n gură mai ceva ca turiştii electorali în ziua alegerilor.

Şi mai e ceva. Cele mai multe bârfe conţin şi o judecată morală. Da, aţi citit bine: aproape în orice bârfă colportată pe planeta asta sunt puse în joc, chiar dacă nu întotdeauna explicit, valori precum binele şi răul, prin prisma cărora sunt judecate acţiunile personajelor. De cele mai multe ori, acestea pot fi împărţite cu claritate, ca în commedia dell’arte şi în cele mai bune telenovele din zilele noastre, în personaje negative şi personaje pozitive.

Împărţirea e cât se poate de subiectivă: mi-a fost dat să aud aceeaşi bârfă din surse diferite, iar într-o povestire cineva “a rămas fără replică, a înghiţit găluşca”, iar în cealaltă acelaşi individ “s-a uitat la el ca la ultimul om şi nu i-a mai spus nimic”.

Mai în glumă, mai în serios, orice bârfă pe care o dăm mai departe ne reconfirmă viziunea morală pe care o avem asupra lumii şi convingerea că această viziune este singura adevărată. E neîntâmplător că narcisicii sunt mari colportori de bârfe, pentru că una dintre ocupaţiile lor favorite este să împartă lumea în “buni” şi “răi”.

Încă n-am întâlnit omul care să nu guste o bârfă suculentă, dar nici peste oameni care să admită că le place să bârfească n-am dat tocmai uşor. Pentru că, în ciuda incontestabilelor ei valenţe sociale şi literare, orice bârfă duce cu sine şi o încărcătură de otravă. Uneori uşoară, doar pişcătoare, chiar ilariantă, alteori atât de puternică încât poate năuci într-o secundă tot corpul redacţional al unei reviste pentru femei.

E un paradox aici: cu cât se îndepărtează mai tare de adevăr, cu atât e bârfa mai atractivă, mai uşor de dat mai departe şi, în acelaşi timp, mai toxică.

Mi s-a întâmplat să aud cele mai odioase minciuni spuse despre oameni pe care-i cunosc, admir şi respect de alţi oameni pe care-i cunosc, admir şi respect. Şi nu cred că de răutate e vorba aici. Cred că unii oameni bârfesc aşa cum alţii fumează sau se droghează: aproape că nu-şi mai dau seama ce fac şi, pe zi ce trece, au nevoie de doze tot mai mari pentru ca drogul să-şi mai poată face efectul.

Dar toate astea nu schimbă cu nimic faptul că bârfa este un rău social necesar. Ceea ce, cred, aţi fi dispuse să concedeţi şi dumneavoastră, dacă de mâine ar dispărea bârfele care vă privesc.

Am avut, deci, dreptate să repet împreună cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi cu Ştefan cel Mare: iubesc bârfa, dar îi urăsc pe bârfitori. Iar dacă vă întrebaţi ce treabă are Ştefan cel Mare cu bârfa, vă reamintesc că, deşi tabloidele sunt o invenţie de secol XX, curvuşagurile celui Mare şi Sfânt sunt la fel de cunoscute în zilele noastre ca bătăliile şi mănăstirile lui.

Gloria trece, bârfele rămân. Dar pe bârfitori nu-i ţine minte nici măcar prezentul.

:: Elle, iulie 2009

Tags: barfa, barfitori, elle, gura lumii, mihai bravu, stefan cel mare, vorbe