Cameramanul face parte din recuzita obligatorie a oricărei nunţi care se respectă. Pentru nuntaşi, el nu e mai mult decât un ochi prelungit cu un obiectiv. Dar caseta video sau DVD-ul nu spun cum se văd cu adevărat nunţile din perspectiva cuiva care le filmează pe bandă rulantă. Am făcut cândva această experienţă şi am păstrat câteva amintiri. Apăsaţi Play.

Există o peliculă de la nunta alor mei pe care nu a văzut-o nimeni niciodată pentru că este filmată în Super8. Filmul de 8 mm era un format destul de populară în anii ’80 pentru filmările de amator, dar nu avea sunet. Pentru Super8, Kodak a micşorat perforaţiile ca să facă loc unei pelicule de oxid pe care se putea înregistra şi sunet. La noi în casă exista un proiector pentru peliculă de 8 mm, dar ai mei n-au reuşit să găsească de împrumut unul pentru Super8, iar între timp rola s-a şi pierdut.

Cel care a filmat nunta este unchiul meu, Augustin, un oltean hâtru, cu barbă neverosimil de neagră pentru o familie în care cei mai mulţi bărbaţi au părul roşcat. A terminat Facultatea de Fizică, dar şi-a urmat pasiunea descoperită în liceu la Cercul de Foto-Cinematografie al Şcolii Populare de Arte din Craiova şi a devenit fotograf şi cameraman.

În tinereţe era pasionat de tot ce apărea nou în legătură cu pelicula şi a avut ambiţia să deschidă primul atelier foto color din Craiova. Din acelaşi motiv, a folosit pentru nunta alor mei peliculă de Super8, care nu se găsea cu uşurinţă în România, deşi Kodak o inventase în 1965.

După Revoluţie, a descoperit camera de filmat digitală şi a pornit împreună cu fratele lui, Laurenţiu, o afacere: “filmări nunţi şi botezuri”. În anii ’90 nu erau foarte mulţi cei care se descurcau cu o cameră VHS, destul de voluminoasă şi de greu de mânuit, aşa că afacerea a prosperat.

Peste nişte ani, cei doi şi-au cumpărat o masă de montaj, iar filmările au început să capete parfum de videoclip. Laurenţiu avea câteva casete pe care scria “muzică de traseu”, adică ceea ce se mixa pe scenele destul de anoste ale deplasării cortegiului nupţial de la casa miresei la Sfat sau de la biserică la restaurant. Mi se mai întâmplă uneori să o aud pe Jennifer Rush cu “The Power of Love” pe un radio cu vechituri şi să-mi aduc aminte de “the whispers in the morning of lovers sleeping tight” care însoţeau în casetele montate de Laurenţiu maşinile cu ştergare prinse de oglinzile laterale şi cu garoafe lipite cu scotch pe capotă.

Mai erau apoi efectele digitale şi lentilele multiplicatoare care completau perfect kitsch-ul inerent nunţilor şi botezurilor româneşti, cu portavoce pentru strigatul darului şi bancnote pe cupele de şampanie.

După nişte ani, masa de montaj a fost înlocuită cu camere profesioniste care aveau cam toate efectele pe ele, aşa că filmarea devenise un fel de work-in-progress la sfârşitul căreia cameramanul înmâna fericitului cuplu caseta cu tot cu genericele care fuseseră pregătite în seara de dinainte.

Încep să filmez

Filmările mergeau aşa de bine, încât veneam şi eu şi tata de la Bucureşti să-i ajutăm pe Augustin şi pe Laurenţiu. Eu ţineam reflectorul sau făceam poze, tata filma, iar muica Mioara, bunica mea, făcea sarmale. Se trezea la 4 dimineaţa ca să gătească, iar la 6 pe masa din sufragerie ne aşteptau bolurile aburinde în care sarmalele tronau, învelite în foi de varză, ca nişte proiectile imense, dătătoare de energie şi de o poftă oltenească de viaţă.

Mioara nu-mi spunea niciodată să mănânc mai mult decât aveam poftă, dar o auzeam în hol, răstindu-se la unchi-meu:

“Augustine, lasă copilul să mănânce, să nu plece nemâncat, auzişi?”

De ruşine, mai luam o sarma pantagruelică, iar muica mă aproba mulţumită în vreme ce deliciosul proiectil mi se topea în gură:

“Aşa, mai ia una, că nu te grăbeşte nimeni”.

Adevărul e că aş fi mâncat sarmale la nesfârşit, cred că le făcea cu vrăji şi cu descântece, aşa erau de bune. Noaptea târziu, când ne întorceam de la filmare, muica ne aştepta trează, indiferent de oră, şi ritualul se repeta:

“Îţi pusăi nişte sarmale, ia şi mănâncă să nu te culci cu burta goală!”

După o vreme, am început să filmez şi eu. Prima dată am pus mâna pe cameră la o nuntă la care rămăsesem mai mult ca să păzesc aparatura. Se pusese un slow şi mirii dansau singuri pe ringul de dans. Mi-a părut rău să ratez momentul şi i-am filmat cum m-a tăiat capul. Secvenţa nu s-a putut folosi pentru că filmasem cu pauze ca să schimb unghiul şi fundalul sonor nu se putea lega, dar am prins curaj.

Punctul meu forte au devenit apoi “traseele”: pentru asta ieşeam pe jumătate afară din maşină şi filmam stând pe geam şi ţinându-mă cu o mână de marginea de sus a portierei. Atât camera, cât şi eu ne aflam într-un echilibru destul de instabil, dar nuntaşilor le plăcea teribil pentru că adăuga procesiunii un aer de coloană oficială.

Eu o făceam mai mult ca pe o distracţie, tata însă câştiga nişte bani frumoşi, nu de puţine ori mai mult decât salariul lui de la Facultatea de Chimie, unde era asistent universitar. La sfârşitul filmului, pe un colaj de cadre statice sau pe un dans al mirilor reluat cu încetinitorul, curgea genericul. Pe filmările făcute de tata sau de Augustin, care între timp ajunsese profesor de foto-cinematografie la Şcoala Populară de Arte din Craiova, Laurenţiu titra înaintea numelui cameramanului abreviaţia “prof.”, ca pentru a le oferi clienţilor un plus de siguranţă în ce priveşte calitatea producţiei.

Câte bordeie, atâtea obiceie

Filmam tot felul de nunţi, de la nunţi de ţară care durau trei zile epuizante şi pentru noi şi pentru nuntaşi, cu cort militar, vin de casă, bucătărie proprie şi certuri interminabile între familiile mirilor, până la nunţi de protocol zero, cu Mercedes-uri albe cu număr de Germania şi bancnote de 100 de dolari prinse la butonieră.

La o astfel de nuntă am ascultat pentru prima dată în viaţa mea o manea, un gen muzical care-mi fusese până atunci necunoscut. Era o manea despre ajutor şi despre recunoştinţă şi mirele i-o dedicase naşului, un domn cu aer de Don Corleone de care nu părea să-l lege doar o alianţă familială. Peste un an, Augustin m-a aşteptat la Craiova cu un ziar pe care-l păstrase special pentru mine: pe prima pagina era un reportaj despre arestarea unui important interlop craiovean. Fotografia care-l reprezenta pe naşul cu pricina, căci despre el era vorba, fusese făcută de mine la nuntă. M-am simţit brusc foarte important şi pentru o vreme am abordat, la rândul meu, un aer puţin interlop, ca cineva care nu se născuse chiar de ieri, de azi şi aflase, vorba unei manele de dată recentă, că “viaţa e ca o scară, te urcă şi te coboară”.

Totuşi, nunta de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere a fost a unor tineri care au petrecut la cantina studenţească din Craiova. Acolo am văzut ceva ce lipsea cel mai adesea dintre ritualurile de neocolit ale nunţilor pe care le imortalizam: doi tineri care se bucurau cu adevărat şi care păreau că se vor iubi şi după ce vor termina de socotit cine, cât şi din partea cui a dat.

Arta cere sacrificii

În ciuda amatorismului încurajat de revoluţia digitală şi care ameninţa să îngroape afacerea cu nunţi şi botezuri, Augustin era în continuare pasionat de tehnică. Mi-aduc aminte că un asistent îi lăsase camera pe sharf manual după o filmare şi, când s-a prins, l-a înjurat copios

“De douăzeci de ani aştept să apară sharf-ul automat pe cameră şi tu-mi spui că e mai profi să filmez pe manual!?”

De la el am învăţat, la rândul meu, să fac fotografii şi să filmez şi tot el mi-a dat primul meu Zenit.

Cu experienţa căpătată la Craiova la nunţi şi botezuri, am deschis la mine la ţară în vechea bucătărie de vară un atelier foto alb-negru cu activitate estivală. Clientela era formată mai ales din bătrânele satului care aveau nevoie de poze pentru legitimaţiile de urmaş de veteran de război. Câştigurile nu se comparau cu ceea ce făceam când filmam la Craiova, dar îmi ajungeau să plătesc consumabilele. Momentele când trăgeam jaluzeaua improvizată deasupra uşii, aprindeam becul roşu, iar mica bucătărioară se umplea cu mirosul chimic al revelatorului oxidat, au fost dintre cele mai senine momente ale verilor mele la ţară.

Aveam un aparat de mărit Krokus şi o ramă rusească cu exponometru şi îl urmam pe Augustin în pasiunea pentru tehnică: învăţasem să fac trucaje rudimentare şi mă distram făcând colaje din pozele cu prietenii.

Într-o bună zi am înlocuit capul lui Viciu, un băiat de 17 ani, cu capul unui viţel, într-o poză cu prietena lui, Dana, de care-mi plăcea. Viciu n-a înţeles subtilitatea semioticii propuse de mine şi m-a bătut zdravăn, dându-mi de înţeles că arta cere sacrificii. Lucru pe care l-am băgat bine la cap.

Augustin a ajuns directorul Şcolii Populare de Artă, iar Laurenţiu a rămas singur în afacerea cu “filmări nunţi şi botezuri”, până când n-a mai rezistat în faţa competiţiei tot mai numeroase care se formase între timp în Craiova. Singura amintire cu imagine şi sunet de la nunta alor mei zace şi azi pe undeva prin vreo cutie prăfuită între alte sute de nimicuri depozitate în casă. Supradoza de nunţi la care m-am lăsat expus în adolescenţă a lăsat în cazul meu urme adânci: nu-mi plac nunţile şi nici amintirile video. La nunta soru-mii, eu am fost cel care s-a dus la Laurenţiu şi l-a rugat să stingă reflectorul: mirii au preferat să păstreze momentul pe suportul mai puţin fidel, dar mai sigur al memoriei.

:: Esquire, septembrie 2009

Tags: amintiri, augustin, botezuri, camera, copilarie, craiova, filmari, foto, fotografie, laurentiu, leresti, manele, nunti, sarmale, video