E o întrebare pe care mi-a pus-o mai multă lume. Povestea e după cum urmează.

Cine mă cunoaşte ştie că de vreo patru ani mă preocupă psihologia şi, în special, o ramură a ei care se numeşte “analiză tranzacţională” (AT). Aici simt nevoia să fac o pauză şi să precizez că AT e mult mai mult decât modelul acela ultra-simplificat care se face în seminariile de business. E o teorie integrată a personalităţii şi o formă extrem de eficientă  de psihoterapie, care combină un model psihodinamic cu elemente cognitiv-comportamentale. A fost dezvoltată începând cu anii ’50 de psihologul şi psihiatrul Eric Berne.

Ce e foarte special la această teorie este că, în ciuda complexităţii ei, conceptele ei sunt destul de simplu de explicat şi de transmis. Eric Berne spune că, din moment ce tot ceea ce se petrece cu adevărat important în legătură cu psihicul uman are loc până la vârsta de 8 ani, orice teorie care explică aceste procese ar trebui să poată fi exprimată într-un limbaj pe care să-l înţeleagă şi un copil de această vârstă.

Acum doi ani am participat prima dată la Conferinţa Naţională de AT, la un seminar despre emoţie şi relaţie susţinut de John Parr, britanicul care a format şcoala de AT din România şi a fost o vreme preşedintele Asociaţiei Europene de AT. Dacă veţi citi acest text scris de unul dintre psihoterapeuţii formaţi de John, doctorul Eugen Hriscu, veţi înţelege de ce acest om mi-a câştigat foarte repede respectul şi admiraţia:

“Dacă nu l-aş fi cunoscut pe John Parr, sunt aproape sigur că aş fi gândit că psihoterapeuţii sunt ca nişte magicieni de serviciu care, odată ajunşi acasă, îşi scot masca, mantia şi scufia, îşi pun şoşoni şi un halat de molton şi devin altcineva, îşi duc mai departe scriptul, îşi spun „da, mă rog, eu sunt ok, tu eşti ok, dar tipul ăla chiar mă scoate din pepeni” şi, din când în când, deschid trusa cu unelte de manipulare ca să te facă sau să obţină un preţ mai bun la maşina pe care o cumpără.”

Am urmărit apoi mai atent anunţurile de cursuri ale Asociaţiei Române de AT şi, când John a anunţat cursul de Process Communication Model (PCM) anul trecut, m-am înscris imediat. Din prezentare, modelul mi s-a părut interesant, pentru că mult din ce fac eu are legătură cu comunicarea, dar recunosc că cel mai mult a contat perspectiva celor trei zile de interacţiune cu acest om extrem de priceput şi de pasionat de profesia lui.

Modelul a depăşit, însă, cu mult aşteptările mele. Am să povestesc cu altă ocazie ce găsesc eu cu adevărat excepţional la el. Pentru moment, ajunge să spun că, la sfârşitul celor trei zile de curs eram hotărât să-l aprofundez temeinic şi căutam deja cărţi pe care să le studiez. Aşa că atunci când John a anunţat că organizează un curs de formare de formatori, m-am înscris pe loc. Am aflat, încă din copilărie, că învăţ cel mai bine dacă îmi propun să le explic celorlalţi ceva sau dacă trebuie să meditez pe cineva.

Mai departe, povestea e banală. Cursul de formare de formator presupune predarea tuturor modulelor de curs într-un cadru structurat în aşa fel încât să faciliteze feedback-ul. Examenul, o experienţă similară, l-am dat cu deţinătorul licenţei PCM pe Europa. Atât în timpul cursului, cât şi la examen, John m-a încurajat să iau în serios opţiunea de a preda acest curs odată ce voi căpăta licenţa.

Dacă ar fi fost doar încurajările lui, probabil că n-ar fi fost de ajuns. Dar am descoperit că, de fapt, îmi place foarte tare procesul acesta în care îi ajuţi pe ceilalţi să se “îmbunătăţească”, mai ales când ai la îndemână un instrument atât de eficient ca PCM. Aşa că în toamnă mi-am luat şi patalamaua de la statul român şi i-am dat drumul: http://cumcomunici.ro.

Tags: analiza tranzactionala, auto-dezvoltare, curs, eugen hriscu, formare, formator, john parr, pcm, process communication, psihologie, training