Bancul era aşa: în timpul vizitei lui Nixon la Bucureşti, Ceauşescu se laudă că metroul bucureştean vine la cel mult 2-3 minute. Ajunşi în staţie, metroul întârzie. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră, metroul nu vine şi Ceauşescu explodează: “Ce să zic, parcă voi nu i-aţi linşat pe negri!”

Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.

Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.

Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.

Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.

Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.

Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.

Las acum deoparte campania publică şi mă întorc la cei pe care eu îi consider ecologiştii adevăraţi, adică cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizaţiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucţie ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieţi şi au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele şi să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket. Cu alte cuvinte, lumea şi-a văzut de treabă.

Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

Ecologiştii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia a devenit demult o idee “care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară şi cei care ţin să le arate cu tot dinadinsul că, şi dacă merge, ea nu merge totuşi “cum trebuie”.

Argumentul începe cu o concesie de genul “Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” şi continuă pe o linie, cel puţin pentru mine, halucinantă, “dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau “nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau “şi pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologişti, când ne scoteau la muncă patriotică” sau “am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca şi cum vreuna dintre aceste circumstanţe ar schimba cu ceva adevărul enunţului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului.

Cel mai bizar argument împotriva ecologiştilor l-am găsit la Andrei Pleşu, care, într-o conferinţă ţinută la Şcoala de Vară de la Sighet de acum doi ani, făcea următorul comentariu:

“adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveţi la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.”

Nici până azi n-am înţeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuşi să spun ceva în apărarea ecologiştilor corigenţi la latină, ca şi a ecologiştilor olimpici la aceeaşi materie: să nu uităm că nu noi i-am linşat pe negri.

:: Tabu, aprilie 2008

Tags: andrei plesu, carpati, ceausescu, dunare, ecologie, ecologisti, gandhi, mare nostrum, metrou, negri, nixon, sighet, societatea ornitologica romana, tabloidizare, tabu, terra mileniul III, vedete, voluntariat, wwf