Requiem pentru fraieri

Aveam 8 ani la Revoluţie. N-am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat. De atfel, nici n-am fost la Bucureşti. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce mi-aduc aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca “martir”, “sacrificiu”, “masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.

Dar când ne-am întors la Bucureşti, cineva ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, la Piaţa Romană, unde oamenii improvizaseră un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste.

La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie. În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

Când am crescut, am aflat că Revoluţia n-a fost Revoluţie. Că în stradă s-a ieşit de-a-n pulea. Că s-a murit degeaba. Că copilul mamei care încremenise de durere la Piaţa Romană a fost un fraier care s-a lăsat manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de cripto-comunişti, de Armată şi de toţi şmecherii care au făcut Revoluţia la televizor şi care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat şi am descoperit că rentează să fii mai degrabă şmecher decât fraier.

Pe 22 decembrie şmecherii depun coroane de flori, înconjuraţi de SPP-işti şi de Armată, la monumentele pe care le-au ridicat în amintirea fraierilor. Mi se pare obscen că o armată care, de peste 60 de ani, n-a luptat decât împotriva poporului său, are tupeul să tragă salve de tun în ziua când ar trebui să se retragă în cazărmi şi să tacă.

Pe 22 decembrie merg de mai mulţi ani cu sora mea şi cu câţiva prieteni la Universitate şi aprind o lumânare la troiţe. De obicei în faţa Teatrului Naţional concertează nişte fete stridente sau nişte băieţi oxigenaţi. Acum câţiva ani mi se părea că e lipsit de pioşenie ca Primăria să dea aviz pentru aşa ceva. Astăzi sunt mai îngăduitor: fraierii au murit şi pentru asta.

Când îi spun unui străin care vizitează centrul Bucureştiului că “aici s-a murit pentru libertate”, mi-aduc aminte de lumânările aprinse şi de ochii stinşi de la Piaţa Romană şi mi se face pielea de găină. Şmecherilor cred că li se face doar frig. Lăsaţi SPP-iştii, girofarurile şi coroanele de flori şi aprindeţi o lumânare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o să-i încălzească cu nimic. Dar vouă o să vă ţină de frig.

(Evenimentul Zilei, decembrie 2006)

Tags: 22 decembrie, decembrie '89, eroi, libertate, martiri, revolutie, timisoara