Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat temeinic în copilărie a fost că sunt „anti-talent”. Nu se prindeau de mine nici limbile străine, nici patinajul pe gheaţă, nici vreo altă activitate sportivă sau artistică.

Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.

Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”

Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.

Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?

Cu timpul, chiar şi etichetele scrise cu creionul chimic se estompează. În cazul meu, a fost nevoie să treacă 24 de ani pentru ca ceea ce-mi fusese scris în frunte să devină ilizibil. Am încercat atunci marea cu degetul şi am început să iau lecţii de kickboxing. Am descoperit că-mi place şi am perseverat. Peste nişte ani, am luat lecţii de actorie şi am jucat într-un spectacol de teatru de amatori. Mi-a plăcut şi asta, mai ales că n-am părut a fi veriga slabă a spectacolului.

La o petrecere psy, am descoperit poi-urile, nişte bile de lumini sau de foc la capătul unor lanţuri, şi mi-am propus să învăţ să le mânuiesc. A durat doi ani, dar am reuşit. Mişcate cu rapiditate în jurul corpului, sferele de foc descriu în noapte hieroglife aurite, iar eu cred şi acum că magia lor este cea care a desfăcut cu totul vraja rea sub care căzusem în copilărie.

Eram vara trecută în vizită la Tăşuleasa, tabăra de voluntariat din Pasul Tihuţa, când mi-am făcut numărul cu poi-urile. Spectacolul mi-a câştigat din partea maestrului Marcel Iureş titlul glumeţ de „maestru shaolin”. Mihaela Rădulescu a privit, apoi mi-a cerut s-o las şi pe ea să încerce „joaca cu focul”. Fostă campioană la gimnastică ritmică, Mihaela a prins repede câteva mişcări, aşa că în curând pe cerul de la Tăşuleasa s-au aprins mai multe mini-comete.

Convenisem mai demult cu ea să prezinte Gala Verde şi încă ne lipsea elementul surpriză; de la joaca cu poi-urile gândurile au început să zboare. Nu mai ştiu dacă băusem unul sau mai multe pahare de vin rubiniu, când i-am făcut următoarea ofertă: „Dacă tu faci un spectacol cu poi-uri la Gală, eu învăţ să dansez tango”. Pe drumul de întoarcere de la Tăşuleasa, într-o triplă tele-conferinţă la care a participat şi Amalia Enache, a rămas că aşa facem: Mihaela se joacă cu poi-urile de foc, eu cu Amalia dansăm tango.

***

Descoperisem tangoul la unul dintre spectacolele lui Răzvan Mazilu, Un tango más, însă m-am îndrăgostit definitiv de el acum trei ani în Argentina. Mi-a smuls prima lacrimă când am văzut filmul lui Sally Potter, Lecţia de tango, şi m-a făcut să sufăr crunt la un concert al trupei Otros Aires, când elevii şcolii de tango argentinian TangoTangent au dansat ore în şir cu o uşurinţă şi cu o bucurie în faţa cărora m-am simţit mai inapt pentru dans decât s-ar simţi un elefant pus să facă nodul unei cravate.

Iubeam tangoul aşa cum iubeşti o femeie voluptoasă şi inaccesibilă. Nu-i cauţi compania doar de dragul de-a o vedea, nu-ţi face plăcere dacă-ţi acordă, din când în când, atenţie. Pentru că, deşi farmecul ei te cucereşte, nu după farmecul ei tânjeşti, ci după trupul ei de zeiţă. Nu-mi face nici azi plăcere să văd spectacole de tango, pentru că, după o vreme, mă revolt împotriva mea, a neputincioaselor mele picioare care nu ştiu decât să-şi transfere unul altuia greutatea, a nevolnicelor mele mâini care nu sunt în stare să facă altceva decât să mişte ritmic din degete, a acestei caraghioase căpăţâni care, în loc să înveţe figuri şi paşi noi, se mulţumeşte să se mişte când într-o parte, când în alta.

Aşa că am transformat învăţarea tangoului într-o provocare cu deadline; ştiam că era singura şansă de reuşită pe care o aveam. Uşor îngrozit de perspectiva de a afla pe viu dacă vraja bunică-mii mai ţinea, aveam două săptămâni la dispoziţie ca să-i demonstrez, încă o dată, că se înşelase. Sau nu.

Din fericire, auspiciile mi-au fost favorabile: Amalia mai învăţase dansuri de societate în regim de „campanie” pentru show-ul Dansez pentru tine. Profesorul şi partenerul ei fusese exigentul Mihai Petre, mult mai bonom în viaţa reală decât îi place să se arate la televizor.

Pentru noua provocare, Mihai ne-a lăsat în grija Elwirei, partenera sa de dans şi de viaţă. Graţioasa poloneză e un pedagog perfect; nu doar pentru că te vede mereu mai bun decât eşti, dar şi pentru că are o capacitate extraordinară de a-ţi arăta exact unde şi cum anume greşeşti. De cele mai multe ori, nici nu-ţi explică, e suficient să te imite. Adaugă câteva tuşe caricaturale, aşa că primeşti critica întotdeauna cu un zâmbet. Şi nu stă niciodată să te aştepte. Ai mereu senzaţia că mai ai de exersat, când ea trece deja la următoarea figură. Pare straniu, dar, pe măsură ce nu te mai gândeşti la ce ai învăţat, dansezi mai bine. Pentru că nu dansezi cu mintea, ci cu trupul.

***

Sunt obişnuit cu scena şi cu reflectoarele. Am întotdeauna emoţii, dar am învăţat să lucrez cu ele, să le fac, adică, să lucreze pentru mine, nu contra mea. Nu mi se mai întâmplă, ca acum mulţi ani, să mi se usuce gura, să-mi tremure audibil vocea, să transpir abundent, să nu-mi mai găsesc cuvintele. Mă aşteptam, totuşi, ca de data aceasta să fie ceva mai dificil ca de obicei.

Ceea ce s-a întâmplat la eveniment a depăşit, însă, toate aşteptările mele: din secunda în care am păşit cu Amalia pe ringul de dans, umezindu-mi mai înainte tălpile pantofilor în apă, ca să alunece mai greu, m-am pomenit copleşit de emoţii, răvăşit de ele şi transformat într-un fel de paiaţă care încerca să-şi aducă aminte mecanic coregrafia. M-aş fi simţit mai stăpân pe mine într-o maşină care derapează pe gheaţă sau într-o parapantă căreia i s-a închis o aripă. Amalia îşi aminteşte că eram atât de tulburat, încât îmi vedea zvâcnind muşchii feţei.

Din fericire, mi-am găsit un sprijin în privirea ei şi aşa am reuşit să nu cedez tentaţiei de a fugi mâncând pământul. Ironia este că publicul n-a citit toată această agitaţie. Au văzut un dansator poate mai stângaci chiar şi decât se aşteptau, dar distanţa a făcut şi tremurul şi groaza din priviri ilizibile. Oana Pellea, cea mai sensibilă spectatoare, mi-a spus: „Nu-ţi fă griji, aveai ceafa atât de încordată încât păreai că domini tot dansul”. Am zâmbit – în încercarea de a opri frisonul, încordasem toţi muşchii care mă mai ascultau.

Nu pot să spun că mi-a plăcut, experienţa a fost mai degrabă terifiantă. Ca s-o exorcizez, am repetat-o la nunta soru-mii, în faţa unui public mai puţin numeros. Apoi am decis să mă întorc la lecţiile de dans, pentru că, din toată această poveste, ele îmi plăcuseră cel mai tare.

Până la urmă a contat mai puţin cum s-a văzut tangoul din sală sau din faţa televizoarelor, dar a contat enorm că am îndrăznit să-mi ofer experienţa asta. Nu am schimbat eticheta „anti-talentului” pe cea a „talentului excepţional”, dar sunt mulţumit cu eticheta de amator „aşa şi-aşa”.

Nu pot să vă mint, în ultimele luni, n-am mai luat lecţii de dans. Dar nu e mai puţin adevărat că acum chiar vreau să le reiau. Indiferent ce voi hotărî, important e că mi-am câştigat dreptul de a alege. Şi de a dansa tango.

:: Esquire, ianuarie 2010

Tags: actorie, Amalia Enache, dans, elwira petre, esquire, fire poi, gala verde, kickbox, lectia de tango, marcel iures, mihaela radulescu, Mihai Petre, otros aires, poi, razvan mazilu, simina, sport, tango, tango tangent, tasuleasa, treibadica, un tango mas