Trebuie să fi avut vreo 10-12 ani când am încercat, împreună cu vărul meu, Călin, să escaladez turnul de apă care domină comuna Lereşti din vârful unei râpe abrupte, căreia localnicii îi zic “hulă”. Vizibil de oriunde din sat, turnul oferea, la rândul lui, o privelişte unică asupra şoselei şerpuitoare, flancată de gospodării şi ramificată la răstimpuri ca urma fosilă a unui os de peşte gigant. O scară verticală, cu o protecţie rudimentară, urca până în vârful turnului, la o înălţime de 20-30 de metri. Numai gândul la perspectiva panoramică pe care aş fi putut-o descoperi pe metereze îmi tăia respiraţia.

Călin a urcat primul, cu o uşurinţă care mi-a dat încredere. Când l-am urmat, nici n-am simţit primii paşi. Apoi, pe măsură ce urcam, am început să conştientizez înălţimea. După vreo zece metri, am simţit cum scara se bălăngăne periculos cu mine. Mi se părea că fiecare mişcare face să trepideze toată construcţia. Privisem în jos şi mă imaginasem deja în cădere. M-am oprit să-mi trag sufletul. Senzaţia de pericol s-a mai domolit.

Apoi, când am încercat să urc din nou, totul a reînceput, ca o sirenă de alarmă care te asurzeşte şi nu te mai lasă să gândeşti. Am ridicat piciorul, dar piciorul nu mă mai asculta. Am simţit cum mâinile tremură nervos pe marginea scării. Apoi, în haosul din cap a apărut un singur gând luminos: “Dacă cobori acum, totul o să fie bine.” Cu fiecare pas făcut în jos, mă simţeam mai în siguranţă. L-am aşteptat pe Călin la baza turnului, încă terifiat de experienţa prin care trecusem şi hotărât să n-o mai repet prea curând.

De atunci, relaţia mea cu înălţimile a rămas una contradictorie: iubesc priveliştile văzute de sus, perspectivele în vol d’oiseau, dar gândul escaladei mă paralizează. La 14 ani, am urcat pe scări, mai mult mort, decât viu, până la primul etaj al Turnului Eiffel, şi asta e tot ce-mi mai amintesc din respectiva experienţă: frica a şters fundalul Parisului şi a lăsat doar câteva fotograme cu nişte trepte de fier prin perforaţiile cărora mă feream să privesc hăul de sub mine.

Am reuşit să-mi stăpânesc pentru prima dată vertijul acum cinci ani şi ceva, la Festivalul Sziget, unde am urcat pe un perete de căţărări şi apoi pe o scară de frânghie până la platforma de unde mi-am dat drumul cu o tiroliană. Dar ştiu că cele câteva (mai multe) pahare de Unicum date pe gât înainte au contribuit decisiv la această victorie. Frica a rămas tot acolo.

La începutul lui decembrie, am mers să filmez în Dobrogea, la Fântânele, acolo unde Grupul CEZ construieşte cel mai mare parc eolian pe uscat din Europa. Un operator urma să urce în nacela unei turbine eoliene ca să prindă câteva cadre aeriene. Când am ajuns pe şantier şi am văzut segmentele de turn culcate la sol, mi s-a părut că-mi inspiră ceva foarte solid şi foarte sigur. Nu m-am gândit foarte mult atunci când le-am cerut gazdelor permisiunea să urc şi eu în nacelă.

Turbina are o sută de metri înălţime, cu zece metri mai mult decât Intercontinentalul. În interiorul ei, sunt mai multe segmente de scări, separate de platforme pe care te poţi odihni în timpul escaladei. Segmentele au, fiecare, 25 de metri, cât un bloc de 10 etaje. Primii paşi au părut floare la ureche. Dar când am ajuns la jumătatea primului segment, mi-am readus aminte totul: turnul de la Lereşti, scara ruginită, betonul murdar şi pătat de muşchi, verdele crud al pădurii, hula şi hăul de dedesubt. Am început să respir sacadat şi am simţit cum mâna tremură nervos pe scară. M-am oprit. Eram într-un cilindru alb, suspendat pe o scară metalică, fără niciun punct mental de sprijin în golul din jur. Pentru o clipă, n-am mai gândit nimic.

“Odihniţi-vă, nu vă grăbeşte nimeni!”, mi-a strigat inginerul care ne însoţea. A fost punctul de sprijin pe care-l căutam. I-am spus “la revedere” gândului care mă îmbia să cobor. Ştiam că sunt atât de bine asigurat, încât, şi să fi vrut, n-aş fi putut să-mi fac vreun rău. Am continuat să privesc drept înainte, în peretele alb, şi am pus mâna mai sus pe scară. Am ajuns pe prima platformă încă tremurând.

Al doilea segment a fost parcă şi mai greu de învins, deja mi-era groază la gândul că va trebui să şi cobor. Dar al treilea, cel în legătură cu care fusesem avertizaţi că va fi cel mai dificil, s-a dovedit, în cazul meu, eliberator. De pe la a zecea treaptă, am început să zâmbesc. Nu mai tremuram şi respiram normal. Când am ajuns sus, îmi părea rău că nu mai aveam ce urca.

Priveliştea de pe nacelă a fost aşa cum îmi imaginasem în copilărie că se vede pământul de la înălţimea turnului de apă. Ancorat, în bătaia vântului, pe mica platformă, m-am simţit cu adevărat pe acoperişul lumii, un derviş plutitor, împăcat cu sine şi cu cele de sub el. Şi care a învăţat că, în spatele oricărei anxietăţi, se ascunde o voluptate la fel de mare.

:: Elle, ianuarie 2010

Tags: anxietate, cogealac, dobrogea, eoliana, escalada, fantanele, grupul cez, inaltime, leresti, rau de inaltime, vertigo, voluptate