(partea a treia a interviului cu Mihai Ghyka)

De care dintre strămoşii tăi te simţi cel mai legat? A cărui poveste a devenit exemplară pentru tine şi te-a modelat?

Întrebarea asta nu mi s-a pus niciodată. Acum, contează foarte mult în familie ce ţi se povesteşte şi cum ţi se spune. Din păcate vremurile au fost aşa de grele, încât ai multe exemple de acest tip. Sunt câteva care sunt marcante. Primul, cred că e cel pe care îl trăieşti tu însuţi şi la care ai acces, pe care nu îl trăieşti din poveşti.

Bunica mea (Maria Eliza – n.m.) a trăit în domiciliul obligatoriu la Galaţi într-o cameră care face parte dintr-o casă pe care am recuperat-o, deci o ştiu precis. Cred că are 12 metri pătraţi, ceva de genul ăsta. Deci o cameră de 12 metri pătraţi cu 3 copii, fără apă curentă. Şi camera aceea era şi baie şi bucătărie. Mama îmi povestea că îngheţa apa în lighean peste noapte. Şi ea, bunica mea, întreţinea practic familia. Copiii erau la şcoală şi întreţinea familia dând lecţii de franceză cu un leu. Şi din banii ăia mai dădea şi un biscuite şi nişte bomboane copiilor. Ce să-ţi spun, pe mine mă impresionează şi asta.

Oamenii care au cunoscut-o, care au astăzi în jur de 45-50 de ani, când merg la Galaţi, uneori mă întreabă: „Sunteţi rudă cumva cu doamna Ghyka, care era profesoară de franceză?” Şi eu zic: „Da, era bunica.” Şi de obicei, oamenii, bărbaţi fiind marea majoritate dintre ei, izbucnesc în plâns efectiv şi spun:„Domnule, era o sfântă!” Ei spun asta, eu n-am trăit asta.

Şi atuncea fireşte că e un model de rectitudine şi de rezistenţă, până la urmă, în nişte vremuri teribile. Cei care au cunoscut-o din familiile cu care ne mai vedem azi spun acelaşi lucru: „Vai, am fost şi am văzut-o pe bunica ta şi pe mama ta în vremurile acelea. Ce vremuri cumplite au trăit!”

Erau apoi ceilalţi din lumea bună, din Galaţi care spuneau:

– Zeta, dar de ce le iei dragă numai un leu?

– Pai cât să le iau?

– Uite eu le iau 5 lei.

– Dar câţi elevi ai?

– Deocamdată niciunul.

Şi oamenii aceştia pe care i-am cunoscut, trei oameni care au făcut lecţii cu ea, spun: „Părinţii mă trimiteau, deşi nu aveau bani, părinţii mă trimiteau spunând: Du-te la doamna asta că barem se lipeşte şi puţină franceză de tine. Şi doar cu un leu chiar merită!” Şi atuncea fireşte că lucrurile astea ţi se întipăresc în memorie, mai cu seamă că nu sunt povestite doar din familie.

O farmacistă la Luxemburg, văzând o reţetă cu numele Ghyka, a spus: „Sunteţi cumva din Galaţi? Aveţi o legătură cu….?” Acelaşi lucru. Cu lacrimi, nu ştia cum să ne mai ajute. De acolo de la farmacia din Luxemburg.

Deci da, ea mi-a fost un model.

Ce-i povesteşti fiului tău, Alecu, despre istoria asta?

Greu, foarte greu. Mult mai greu decât m-au crescut pe mine. Pentru că spuneam că bunica mea fără îndoială că este un model, cel puţin pentru mine, şi mai sunt şi alţii: Alexandru Ghyka, care era paşoptist şi care pentru idealul revoluţiei de la ’48 şi-a pierdut averea. A băgat toţi banii în nişte visători: Bălcescu, Câmpineanu. Şi Câmpineanu şi-a utilizat averea pentru a finanţa revoluţia. Şi-au dat averea pentru un ideal naţional. Nu pentru a juca la Caritas. Chiar pentru idealul naţional. Credeau că cel mai bun lucru, cel mai bun plasament este ăsta. Aş vrea să văd câţi oameni mai sunt astăzi din cei îmbogăţiţi gata să facă asta. Eu îi povestesc. După aia e Grigore Ghyka, care a a fost decapitat de către turci în 1777 pentru că n-a vrut să semneze cedarea Bucovinei către austrieci şi asta l-a costat capul. Sunt câteva lucruri care te marchează.

:: în partea a patra, vorbim despre ce înseamnă educaţia copiilor într-o familie de sânge albastru

prima parte | a doua parte | a treia parte | a patra parte

Tags: alexandru ghyka, balcescu, campineanu, grigore ghyka, maria eliza ghyka, maria eliza orleanu, mihai ghyka