Câţi ani are fiul tău? În ce fel încerci să-l creşti?
Fiul meu are 9 ani şi cred că esenţiale sunt până la urmă noţiunile de bază. Acela că a purta un nume e o datorie. Cred că asta este esenţial. Şi faptul că nu trebuie să vrea ceea ce vede la alţii. Un play station, un Wii, mai ştiu eu ce, toate noile tehnologii. „Da’ toată lumea are.” Tocmai asta este. Prin ce vrei tu să fii deosebit faţă de ceilalţi?
El are ceva ceilalţi copii nu pot avea.
El are ceva ce ceilalţi copii nu pot avea, dar înţelege mai greu că acel ceva sunt mai mult îndatoriri decât merite. Înţelege nişte lucruri, însă, ca orice copil, le şi uită destul de repede.
E foarte important în familiile noastre, şi nu ştiu dacă e bine sau rău, dar e un fapt şi o tradiţie ţinuta la masă. Ăsta este un lucru absolut esenţial. E unul din, cred, examenele fundamentale ale familiilor cu tradiţie. Modul în care te porţi la masă. Ei, e un chin… Şi, sigur, sunt familii, unde chiar li se pun cartea pe cap şi două la subţioară, chiar şi ca adulţi.
Se mai face asta în zilele noatre?
La mine în familie, nu, dar în alte familii, da. În alte familii, da. Şi admir totdeauna efectele acestei educaţii. Nu ştiu cum se face, nu cunosc totdeauna mijloacele, dar, de pildă, am fost la familia Sturdza care are o foarte frumoasă casă construită pe malul lacului Bicaz şi erau bunicii, fiii şi nepoţii.
Nepoţii fiind de vârsta lui Alecu: nouă ani, şapte, cinci, ceva de genul ăsta. Noi ne-am aşezat la masă foarte frumos, cu mâna pe masă şi aşa mai departe, copiii mâncaseră deja. Şi copiii s-au dus la spălat şi au venit să ne spună noapte bună. Foarte frumos s-au înşirat toţi trei şi au pupat pe obraz o dată pe fiecare: „Bonne nuit, bonne nuit, bonne nuit”. Şi frumos încolonaţi s-au dus la culcare.
Ei, lucrul ăsta foarte rar îl mai vezi la generaţia de azi. Poate că ar fi fost un lucru curent acum 30 de ani.
E un pic ca în “Sunetul muzicii” ce povesteşti tu.
Da, da, da.
Dar eu tot timpul mă tem că există şi un colonel von Trapp în povestirile astea.
Cred că da, cred că da. Cred că există o disciplină şi o rigoare. Fiecăruia i se pare la celălat, văzând-o, că este absurdă. Mie mi se pare absurd la unii dintre părinţii din familiile apropiate că îi pun în genunchi pe coji de nucă, chiar şi astăzi. Prietenilor mei li se pare absurd că îi spun copilului că nu are voie să se ridice de la masă până nu a terminat toată lumea. Sau, dacă vrea, că trebuie să ceară voie. Uneori depinde de context. Dacă toţi ceilalţi copii au plecat, nu o să-l chinui pe copilul meu singur. Dar nu are voie să se ridice fără să întrebe şi în niciun caz nu pleacă între feluri de la masă, no way. Şi asta orice s-ar întâmpla. Pot să se ridice toţi copiii şi să plece. El trebuie să rămână la masă până la capăt, să se ţină drept şi la sfârşit să întrebe „Tată am terminat. Am voie să mă ridic de la masă?” „Da, Alecule, du-ţi şi farfuria”, uneori, sau „Da, Alecule” pur şi simplu.
Unii părinţi îmi spun: „Mihai exagerezi…” Am fost votat, de altfel, în vacanţă trecută ca cel mai sever părinte. Dar şi totodată cu cel mai bine crescut copil. Prietenii mei nu văd o legătură între astea. Cică eu sunt prea sever, dar copilul e bine crescut.
“E regretabil dacă cineva face zgomot atunci când mănâncă”
Educaţia asta te face să comiţi doar judecăţi estetice despre oameni sau şi judecăţi morale? Ce gândeşti despre cineva care nu stă drept la masă sau ţine coatele pe masă sau înclină farfuria ca să adune ultima gură de supă?
Sunt două lucruri aici. Viaţa nu e doar în alb şi negru. Dacă omul nostru face parte dintr-o familie cu tradiţie, şi aici subliniez, cu tradiţie, şi nu neapărat nobilă. (Nobilimea românească e foarte greu de definit, pentru că nu există grad de nobil. Se consideră nobili doar cei care descind din domnitori, ceea ce până la urmă nu e corect. Toată nobilimea europeană e definită pe nişte baze clare şi pe nişte grade care se transmit din tată în fiu.). Deci, dacă face parte dintr-o familie cu tradiţie de la care se revendică ca atare, nefiind educat în a se purta în mod corect, bineînţeles că am să fac în interiorul meu o judecată de valoare asupra comportamentului său.
Sunt însă unii care au pierdut legătura cu familiile lor sau cu tradiţia familiei. Şi faptul că îi cheamă Sturdza sau că îi cheamă Protopopescu nu face niciun fel de deosebire. Şi cred că până la urmă valoarea intrinsecă a individului nu stă în numele pe care îl poartă, ci în ceea ce reprezintă el şi ceea ce reuşeşte să facă. Dacă duce numele cu cinste mai departe, e cu atât mai bine. E cu dus-întors. Sigur, îţi dă o notorietate pentru că în România, cel puţin, există o tresărire la aceste nume. Dar asta este până la urmă o povară mai degrabă, care poate să se transforme într-o oportunitate sau, dimpotrivă, într-un dezavantaj.
Dacă însă e un om care nu face parte dintr-o familie cu tradiţie şi nu a fost expus acestei educaţii, cred că e regretabil că face zgomot atunci când mănâncă, mă deranjează, dar nu mă pripesc să-l judec. Dacă face foarte mult zgomot şi e unul dintre colegii fiului meu, am să-i şi spun. Dacă e un adult, am să trăiesc cu asta.
faptul că nu trebuie să vrea ceea ce vede la alţii. Un play station, un Wii, mai ştiu eu ce, toate noile tehnologii — cred ca domnul Ghyka nu s-a jucat pe Wii de-o incadreaza la capitolul ‘toate noile tehnologii’; eu il inteleg pe copilul dumnealui daca ar fi mai fascinat de jocul asta la 9 ani decat de importanta numelui pe care-l poarta. 😀
Educatia si valorile unei familii cu traditii: din acesta cauza apreciez eu monarhia, da populatiei un model spre care sa tinda, chiar daca rolul de conducator politic e doar simbolic, pentru omul de rand este exemplu de comportament si buna crestere in familie.
Am fost crescuta in mod asemanator, rigid, dar bine. Multumesc pentru articol, e ca o briza, face mult bine sa citim despre oameni cu valori morale sanatoase.
Eu sunt de acord cu metodele lui. Nu zice nimeni ca nu isi lasa copilul sa se joace doar ca il invata si sa fie manierat. Pacat ca e doar o exceptie din ce in ce mai rar intalnita.
Adica daca vrei un Wii, ca toti ceilalti, n-ai maniere? 😀
aceasta disciplina si rigoare mananca neuroni… cati dintre cei binecrescuti(dupa moda veche) au sanse sa razbata astazi? vorba aia, pana se aseaza la masa, pana despatureste servetul, pana spune rugaciunea nu mai ramane nimic la masa…eu cred ca trebuie sa ne adaptam realitatii…
@ alina: 😀
am vazut un documentar acum citiva ani despre niste odrasele privilegiate de pe o insula de vacantze de la noi din nord ..unde “rezidentii” trebuie sa se “alinienze” in randul celor “10.000 rasfatzati ai societatii” …
unii aveau o provenientza mai deocheata dar foarte consistenta ( in cash ma refer ) si la intrebari de genul : citi bani aruncantzi pe “fereastra” ?
raspundeau stereotipic : vaaai dar nu stim ..
papa e cel cu cardu si nota de plata …
in final cind am zis ca imi arunc teveu pe fereastra aprare un baiat de 19 ani mai linistit si anesteziat de ala alcool .. deci cam beat ..
reporteritza il intreaba : ” da tu al cui esti mai draga ? ”
el zice : .. *** numele ..
si urmatoarea intrebare : ” dar tac-tu ce face asa de toate zilele ? ”
el zice : pai e industriash mare **** printre cei 100 in top din lume !
si apoi zice obraznicutza de reporteritza : pai si tu cam ce iti permiti in locheishanu asta scump ??
el zice : pai nu mult ! tata a zis ca numa atunci primesc bani cind ispravesc studiile si vin in firma si incep treaba .. altfel ma dezmosteneste ! deci : ma sterge de tot din testament !
iata ca.. bunul simt .. bunele maniere impuse de o scoala riguroasa si “insuflatul” educatie / responsabilitatii .. se deosebesc si se redefinesc in general
Romanul daca doreste sa fie de vita nobila isi cultiva in fata casei o mandra vita de vie :)).
frumos interviu
franck burns! 🙂
Nu impartasesc modalitatea de educare rigida a unui copil. Cred ca se potrivesc intr-un mediu cu protocol rigid. Pe copilul meu il prefer spontan, galagios si extrovertit 🙂 fiindca este adaptat la mediul social in care familia mea traieste.
Sint perfect de acord si sustin cu pasiune in fata prietenilor, necesitatea de a nu ne lasa copiii sa devina victime ale marketingului. Se poate juca cu Wii, poate sa ii placa, asta nu inseamna ca il voi cumpara. Presiunea societatii de consum este enorma si vreau sa ma asigur ca pe viitor, va rezista la toate bombardamentele la care va fi supus prin publicitate agresiva, si tuturor celor care l-ar dori transformat intr-un Caracter de marketing. Imi vreau copilul sa invete de mic diferenta dintre “a avea nevoie” si “a-si dori” un obiect.
Emotionant….la zid cu soarbe zeama!
soarbe zeama *ROFLMAO.
in alta ordine de idei, sunt mai aproape de ceea ce zicea andrei gheorghe intr-un interviu pe care l-am citit azi: “ce-ti trebuie pentru un copil? sa-l vrei, sa-l iubesti si, in final, sa-ti spuna ca esti un bosorog care habar n-are”.
Educatia este TOTUL. Marlanismul promovat si cultivat intens in perioada comunista este o crima impotriva umanitatii…!!! Si, din pacate, astazi sunt atat de multi care nu realizeaza diferenta intre om simplu si om mizerabil… Simpli suntem toti, nobili sau nu…, insa mizerabili sunt cei care SFIDEAZA bunul simt. A avea maniere presupune A AVEA O ANUMITA STARE INTERIOARA.
Felicitari Domnului Ghyka si multumiri tie, Dragos…!
In sfarsit citesc un interviu cu un om de valoare, de la care avem ce invata si ce pretui. Felicitari Dragos!
buna educatie. mai ales ca vine din ceva ce ne lipseste astazi aproape cu desavarsire: respectul pentru noi insine. sa mananci la fel de frumos si civilizat si atunci cand esti singur, sa-ti asezi frumos masa, sa folosesti servete din panza – nu sa hapai ca un disperat, in picioare, langa usa frigiderului. pentru asta nu iti trebuie sange albastru.
…daca “eticheta ” o cere…e ca o datorie fata de care te achiti.
Ce te faci cand copiii nobilimii ajung intr-un anumit context sa-si petreaca timpul liber cu alti copii ?
🙂
duoamne sfinte ! dar care e problema de receptie ? articolul se vrea de fapt a fi o imagine privata – despre cei care nu sunt la fel “ca noi” si totusi nu corespund intru totul formatului cliseic !
nu vrea nimeni sa impuna un model de educatie !
dar iata ca.. aceste “carentze si prejudecati” in societatea romana primesc o deformare oribila si sa nu zic ca au o rezonantza .. tih.. metalica ? ( si zau asa .. ca nu vine de la muzica “rasunatoare” de data asta ! )
cand odraslele de singe albastru ( cum sunt spre ex cei ai casei regale norvegiene ) se joaca cu aialalti “normali” fie in kindergarten sau ecola .. primesc rosu in gat 😆
haha.. de minus-urile de grade . evidama !
Nu am inteles niciodata un obicei considerat de mare clasa – “neinclinarea farfuriei pentru a manca intreaga supa/ciorba”. Pentru acea mancare s-au consumat resurse naturale, cineva a muncit sa o prepare, iar jumatate din populatia globului nu are ce manca. In consecinta, mi se pare o blasfemie sa arunci mancarea si sa te mai si consideri mare lord din cauza asta :-s
Plus atatea tabieturi la masa…daca ai manca mai repede ai avea mai mult timp pentru lucruri mai importante, inclusiv sa ii ajuti pe ceilalti.
imi place blogul tau dragos.ma gandeam ca poate vrei sa facem un schimb de linkuri.
tine o tot asa
nu, nu ne lincuim din cauza . pur si simplu. de aia!
@ pompierul seductiv
esti retardat?
nu, numa re-torturat !
aha…ddeci da
Credeam ca o indeletnicire atat de usoara, de sfarsit de saptamana, si anume privitul unei emisiuni de divertisment pe tv, n-o sa-mi aduca cine stie ce satisfactii intelectuale; speram sa ascult muzica buna, visam la originalitate si relaxare.
Dar…. am primit mult mai mult.( Poate am fost mult mai atenta. ) Un baner din casa unei concurente, atitudinea a doi “dansatori” m-au facut sa caut.
Auzisem de Bucurenci…. dar cu netbook-ul pe picioare am citit pe nerasuflate menifestul impotriva fondului de ten sau despre educatia unui copil cu sange albastru.
Mi-am promis sa revin. Dar nu pot pleca fara sa urlu….. ca vreau mai mult verde si mult mai putine gunoaie!!!!!!!!!!!!!
Oricand aveti nevoie de un “gunoier” de ocazie, cu repect si admiratie pentru ce faceti, ma gasiti pe mail.
Foarte interesant şi impresionant tot ce povesteşte prinţul Mihai Ghyka! Vă mulţumesc.
Ce m-a surprins însă foarte, foarte neplăcut, dle Bucurenci, sînt pluralele agramate care apar în această ultimă parte. „Une fois n’est pas coutume”, spune un proverb frîncesc, dar aici nu mai e vorba de „une fois”, ci de „plusieurs fois”, rezultat clar al carenţelor de gramatică a limbii române. Dommage!
@orly, despre care plurali sau pluraluri (în nici un caz plurale) vorbiţi?
Păi, dacă nici pluralul substantivului ‘plural’ nu-l cunoaşteţi, dar nici să-l căutaţi ca lumea într-un dicţionar nu vă pricepeţi(că şi a şti să consulţi un lexicon e mare lucru, darămite să ştii româneşte), dle Bucurenci, cum să mă mir că încă nu aţi depistat pluralele agramate de care vorbeam. E chiar mai rău decît succesurile lui EBA. Deci nu au fost o scăpare, ci o lacună :)). Vă mai las, poate le depistaţi şi vă reperaţi singur onoarea … lingvistică.
@orly, mă tem că aţi luat-o grav pe arătură. Uite ce zic DEX-ul, DOOM-ul şi alte câteva dicţionare pe care vă recomand să le consultaţi singură înainte de a-i trimite pe alţii la ele.
PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s.n., adj. 1. S.n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ♢ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ♢ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
Sursa: DEX ’98
plurál adj. m., pl. pluráli; f. sg. plurálă, pl. plurále
Sursa: Ortografic
plurál s. n., pl. plurále
Sursa: Ortografic
PLURÁL ~ă (~i, ~e) și substantival : (Număr) ~ formă a categoriei gramaticale a numărului care indică că este vorba de două sau mai multe persoane ori lucruri (de același fel). /(-luri), s.n. – 1. Categorie gramaticală care arată că este vorba de mai multe obiecte, ființe etc. – 2. (Adj.) Care indică o pluralitate. Lat. pluralis (sec. XIX). Ca adj. nu se folosește la f. – Der. pluralitate, s.f., din fr.
Sursa: DER
Eu nu am luat-o deloc pe arătură, grav e că dvs. vorbiţi fără să vă fi documentat temeinic. Nu v-am acuzat că nu ştiţi să deschideţi lexicoane, ci că NU ŞTIŢI să le CONSULTAŢI, odată ce le-aţi deschis, fie şi pe net, pentru a găsi ceea ce căutaţi. Pentru că nu e greu să dai copy/paste la grămadă cu tot ce există în materie pe net. Singurele dicţionare NORMATIVE sînt DOOM 1982 şi DOOM 2005. În ambele ediţii, pluralul SUBSTANTIVULUI NEUTRU în discuţie „plural” este PLURALE.
Nu ştiţi să faceţi deosebirea dintre
ADJECTIV (plural, plurală, plurali, plurale)
plurál adj. m., pl. pluráli; f. sg. plurálă, pl. plurále
Sursa: Ortografic
şi
SUBSTANTIV (substantiv neutru: un plural, două plurale)
plurál s. n., pl. plurále
Sursa: Ortografic
Culmea e că doar un singur dicţionar din lista pe care mi-o recomandaţi, inutil de altfel, este inactual, DER, forma „pluraluri” pe care o dă fiind valabilă doar în vremea în care „succesuri” coexista paşnic cu forma „succese”, această formă din urmă consacrîndu-se ulterior. Deci „pluraluri” este la fel de inactual ca „succesuri”.
Ca atare, nu vă bazaţi exclusiv pe net, procuraţi-vă dicţionare actuale, neprăfuite, sau învăţaţi să le folosiţi pe astea de pe net. Vă transcriu, încă o dată, din DOOM 1982 şi DOOM 2005, pentru că degeaba invocaţi DOOM-ul în susţinerea formelor eronate, atît timp cît în el nu apare ce insinuaţi dvs. că ar apărea:
plural adj. m., pl. plurali; f. sg. plurală, pl. plurale
plural s. n., pl. plurale
În indicaţia de mai jos, ceea ce aţi bolduit e forma de plural masculin pentru ADJECTIVUL ‘plural’: plurali. Nicidecum pluralul SUBSTANTIVULUI ‘plural’. Dar apare şi substantivul cu formele de singular şi plural: PLURAL, -e. Desinenţa -e este valabilă atît pentru adjectivul feminin: plurale, cît şi pentru forma de plural a substantivului „în chestie”. Pluralul feminin al adjectivului coincide cu pluralul substantivului neutru (un plural, două plurale).
PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s.n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de acelaşi fel.
QED
@orly, aveţi dreptate, am citit pe diagonală. mă declar învins şi îmi asum carenţele. aştept să mă luminaţi şi cu celălalt plural.
E vorba de pluralul articulat al substantivului ‘copil’. De trei ori l-aţi ratat cu graţie. Asta da consecvenţă! :))
„Noi ne-am aşezat la masă foarte frumos, cu mâna pe masă şi aşa mai departe, copii mâncaseră deja. Şi copii s-au dus la spălat şi au venit să ne spună noapte bună.”
„Pot să se ridice toţi copii şi să plece.”
În toate cele trei situaţii, substantivul ‘copil’ trebuie să aibă un al treilea i (în fapt, buclucaşul articol hotărît): „copiii”.
Sper că v-aţi luminat şi cu acest plural articulat, pe care, din păcate, prea multă lume îl ratează în presa scrisă, în cea online, pe bloguri etc., ceea ce nu e deloc în ordine.
@orly, mulţumesc, am corectat. dacă vă spun că ştiu să articulez pluralul de la “copii”, poate n-o să mă credeţi. pot să spun în apărarea mea doar că altcineva a transcris interviul şi că, atunci când l-am publicat, n-am sesizat greşeala, aşa cum n-a mai sesizat-o nimeni până la d-voastră pentru că toţi ne aşteptăm să citim 3 de “i” în locurile respective. se cheamă legea integralităţii percepţiei. mulţumesc încă o dată pentru corectură.