Era jumătatea lui februarie şi la Londra începuse să fulguiască uşor. Când am ajuns la Heathrow deja ningea. M-am oprit la librărie să-mi iau ceva de citit pentru zbor şi am găsit Zăpada lui Orhan Pamuk.. Mi s-a părut potrivită pentru vremea de-afară, iar pe Pamuk îl ştiu de bun povestitor, aşa că am socotit că-mi va ţine bună companie până la destinaţie. Am mai ales un titlu, Vânătorul de zmee, al cărui autor, Khaled Hosseini, mi-era necunoscut. Îmi făcuse cu ochiul recomandarea tipărită pe copertă şi semnată Isabel Allende, una dintre scriitoarele mele preferate:

Vânătorul de zmee este o carte atât de puternică, încât, multă vreme după ce am citit-o, orice alt titlu mi s-a părut banal.

Zăpada m-a captivat aşa de tare, încât am pierdut zborul de München, dar nu mi-a părut rău. În răgazul astfel câştigat, l-am însoţit cu şi mai mare fascinaţie pe Ka, poetul naiv din romanul lui Pamuk, în periplurile sale prin Kars, un orăşel uitat de lume la graniţa Turciei.

Pamuk a fost primul scriitor care mi-a deschis câteva ferestre spre lumea islamică, ferestre desenate din perspectiva unui insider. Citisem acum doi ani Mă numesc Roşu, îmi plăcuse enorm, mi se păruse un Numele trandafirului oriental, dar poate şi pentru că povestea se petrecea cu câteva secole în urmă, mi s-a părut că Islamul acela părea puţin inactual. Zăpada mi-a dezvăluit, în schimb, un tablou extrem de viu al Turciei contemporane, la fel de subtil şi în acelaşi timp de bine conturat ca cel pe care-l desenează Egiptului Alaa al-Aswany în Blocul Iakubian. Am început să înţeleg cât de complexă şi cât de diferită este cultura acestor ţări, mult mai depărtate spiritual de noi decât geografic.

La puţină vreme după ce am terminat Zăpada, am citit Vânătorul de zmee, o carte care m-a emoţionat până la lacrimi. Khaled Hosseini povesteşte istoria crâncenă a Afganistanului ultimilor 50 de ani, dar o face folosind această tragedie istorică în scenografia unei drame personale, a unui băiat care s-a dezamăgit pe sine în copilărie şi care nu-şi poate ierta această slăbiciune tot restul vieţii. Citind-o, mi-am dat seama cât de puţine ştiu despre istoria Afganistanului şi a Orientului islamic, în general, în ciuda omniprezenţei acestor subiecte între ştirile internaţionale. Am căutat să aflu mai multe şi m-am bucurat să mai ridic puţin ochelarii de cal care mă separau de această lume.

Mi-am comandat apoi prima carte a lui Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori, a cărei poveste urmăreşte destinele înlăcrimate, prigonite şi însângerate a două femei care trăiesc în Kabul pe parcursul aceleiaşi obsedante perioade. Au fost câteva momente când am vrut să mă opresc, pentru că nedreptatea tragediei imaginată de Hosseini şi precizia detaliilor mi s-au părut insuportabile, dar mi-am spus că am o datorie să cunosc drama milioanelor de femei care au trecut prin acest Iad contemporan. Ştiam, din păcate, că cele mai multe detalii din carte i-au fost inspirate autorului de poveştile înfiorător de reale culese de la aceste femei.

Spre sfârşitul anului, am călătorit literar şi mai spre răsărit, la curtea împăratului mogul Jalaluddin Muhammad Akbar, acolo unde Salman Rushdie şi-a desfăţurat iţele acţiunii ultimului său roman, Seducătoarea din Florenţa, despre care, probabil, aţi auzit atât de multe lucruri în ultima vreme, dacă nu l-aţi şi citit deja, încât nu cred că are rost să mai adaug ceva. Ajunge să spun că, pentru mine, a fost cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în 2009, şi să-i aduc mulţumiri Monicăi Bârlădeanu, cea care mi-a deschis ochii asupra ei.

Anul Nou m-a prins citind ultimul roman al lui Pamuk, Muzeul inocenţei, o altă frescă a Turciei, dar dintr-o perspectivă radical diferită de cea din Zăpada: aici Pamuk aşază drama unei poveşti de dragoste pe canavaua relaţiilor, tabu-urilor şi laşităţilor din înalta societate a Istanbulului de acum câteva decenii.

Am reluate aceste titluri atunci când mi-am făcut bilanţul lecturilor pe 2009 şi mi-am dat seama că o parte dintre ele au urmat o tematică islamică, orientală. Sunt cărţi pe care nu le-am citit numai pentru plăcerea lecturii, ci şi pentru că încerc să înţeleg mai bine o cultură pe care încă o simt radical diferită de cea în care am fost educat. Pe de altă parte, în tot ceea ce am citit am descoperit aceeaşi limbă a iubirii, a suferinţei, a încrederii, a abuzului, a bucuriei, a răbdării, a îndurării şi a penitenţei pe care o vorbesc toate sufletele oamenilor şi mi-am adus aminte de vorbele lui Terentius:

Sunt om – nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.

:: Elle, februarie 2010

Tags: afganistan, akbar, alaa al-aswany, blocul iakubian, carti, islam, istanbul, khaled hosseini, literatura, ma numesc rosu, mogul, muzeul inocentei, orhan pamuk, orient, povesti, salman rushdie, seducatoarea din florenta, splendida cetate a celor o mie de sori, turcia, vanatorul de zmee, zapada