Am citit, îndemnat de o dezbatere pornită la ea pe blog de Roxana Voloşeniuc, articolul Tanyei Gold din The Guardian, “De ce urăsc moda”.

Jurnalista britanică susţine, în esenţă, că mersul pe tocuri e dureros şi, la limită, pune chiar în pericol viaţa, că hainele create de designeri nu te fac mai frumoasă şi că cele mai de succes modele duc, de fapt, o viaţă foarte tristă. Vă recomand să nu vă mulţumiţi cu acest rezumat şi să căutaţi articolul pe site-ul guardian.co.uk. Tanya Gold spune câteva lucruri de bun simţ cu care nu pot să nu fiu de acord.

Argumentul legat de mersul pe tocuri, deşi pare cel mai îndrăzneţ, e şi cel mai mai convingător, pentru că porneşte de la cazul dramatic al unei adolescente de 16 ani care şi-a pierdut anul trecut viaţa după ce s-a împiedicat din cauza pantofilor cu toc prea înalt şi a căzut pe şine în faţa unui tren în mişcare într-o gară din sudul Angliei. Mi se pare şi mie o punere în abis exemplară a celor mai nefericite rezolvări care se dau unui conflict vechi de când moda: cel dintre utilitatea şi frumuseţea obiectului vestimentar. Numai că eu cred că tocmai acest conflict este sursa şi garantul creativităţii în această industrie şi că, aşa cum există rezolvări dintre cele mai proaste, există şi rezolvări fericite. Iar a şti să faci alegerea cea bună între ele ţine de gustul şi de mintea fiecăruia.

Sunt de acord că există o dependenţă de modă, aşa cum există dependenţă de droguri, de alcool, de muncă, de fumat, de sport, de sex, de religie sau de jocurile de noroc. Dar simplul fapt că o activitate este adictivă nu te îndreptăţeşte să arunci anatema şi s-o pronunţi nocivă. E o derivă facilă a tuturor foştilor dependenţi şi calmează întrucâtva sevrajul. Cei care fac downshifting vorbesc despre viaţa de coşmar din corporaţii. Foştii alcoolici pun în cârca unei halbe de bere toate defectele unei naţiuni. Eu însumi semnam, acum un an şi ceva, în paginile acestei reviste, o diatribă împotriva fumătorilor, cărora nu eram dispus să le acord nici cea mai mică prezumţie de inteligenţă.

Asta mă tem că se ascunde şi în spatele articolului Tanyei Gold. Nu “vulpea care n-ajunge la struguri” pentru că e prea grasă sau pentru că n-are destul sex appeal (aşa cum, de altfel, jurnalista se vede deja portretizată în eventualele replici). Ci o iubire înşelată. Mai precis, o iubire care n-a fost niciodată întoarsă, dar de care ea s-a agăţat cu disperare, după cum mărturiseşte, încă de la vârsta de 13 ani. Îi înţeleg şi îi accept furia. Dar simt nevoia să precizez că moda n-are nicio legătură cu asta.

Nu vreau să intru în dezbaterea privind impactul modei şi al modelelor promovate de revistele ca cea de faţă în rândul adolescentelor şi al adolescenţilor. Mă refer acum la bărbaţii şi femeile în toate firea, inteligenţi şi educaţi, care acceptă să intre în jocul frumos, dar periculos, al modei. Este un joc extrem de complicat, pentru că regulile se fac şi se desfac cu prea mare repeziciune şi în atât de multe locuri, încât e greu să le urmăreşti pe toate. Dar cel care stabileşte miza eşti întotdeauna doar tu.

Dacă priveşti moda ca pe o oportunitate de a-ţi pune în valoare frumuseţea, personalitatea, educaţia, bunul gust, cred că vei avea întotdeauna ceva de câştigat din asta şi doar bani şi timp de pierdut. Dacă, în schimb, crezi că felul în care te îmbraci te poate valida ca persoană, dacă îţi închipui că goana după tendinţe îţi poate reda demnitatea de om, dacă, în fine, speri să-ţi poţi ascunde mai bine rănile de privirile celorlalţi în spatele unei ţinute dernier cri, rişti să pierzi totul şi e exclus să poţi câştiga, cu adevărat, ceva. Orice dezamăgire presupune o amăgire prealabilă, iar moda, asta trebuie să recunosc, se pricepe să amăgească. Unii ar spune că, de fapt, nici nu are alt raison d’être. Totul e să înţelegi asta de la bun început.

Am citit zilele acestea cartea Adinei Nanu şi a lui Ovidiu Buta, “Bărbatul şi moda”, şi mi-am readus aminte că vorbim, totuşi, de o artă, de una dintre cele mai rafinate şi, în acelaşi timp, populare forme de artă care există. O artă seducătoare care ne invită pe fiecare dintre noi să ne încercăm norocul pe şevaletul propriei persoane, o artă care ne poate răsplăti şi sminti deopotrivă.

Mi-ar plăcea să existe şi în modă campanii inteligente care să îndemne la un consum responsabil. Pentru că lipsa de măsură şi de minte a acestui consum este, într-adevăr, una dintre cele mai urâte trăsături ale timpului nostru. Dar nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta lumea de astăzi în lipsa modei. Pentru că, de fapt, nici nu trebuie să-mi imaginez. Aici, în România, e suficient să dau timpul cu douăzeci de ani în urmă şi să închid ochii, îngrozit de ce văd.

:: Elle, martie 2010

Tags: adina nanu, barbatul si moda, consum, consum responsabil, consumerism, dependenta de moda, fashion, fashion victim, fashionistas, frumusete, moda, ovidiu buta, Roxana Voloseniuc, tanya gold, the guardian, utilitate