George Piştereanu
Am fost să văd “Eu când vreau să fluier, fluier”, în obişnuita aglomeraţie de 10 spectatori pe sală de cinema pe care publicul o face la producţiile româneşti. M-au întrebat prietenii dacă mi-a plăcut şi le-am zis că nu. Am vrut chiar să plec pe la jumătatea filmului. Dar nu pentru că ar fi fost prost, ci, dimpotrivă, prea bun. Să mă explic.
Lui Florin Şerban i-a reuşit performanţa de a face un film aproape ca un reportaj despre puşcăriile româneşti, această subterană barbară despre care preferăm, în general, să ştim cât mai puţin. Pelicula e atât de veridică, încât am avut de câteva ori reflexul de a-mi feri privirea. Poate şi pentru că nu sunt străin de subiectul filmului. Iar George Piştereanu, care face un rol de compoziţie genial, e o adevărată revelaţie. Totul, de la privire, gesturi şi până la ticul verbal te fac să crezi că nu doar Papan Chilibar, ci şi el ar fi un fost puşcăriaş, reconvertit la actorie.
Pe scurt, “Eu când vreau să fluier, fluier” mi s-a părut un exerciţiu de mare virtuozitate. Dar între virtute şi viciu e o linie foarte subţire pe care mi s-a părut că filmul lui Florin Şerban a trecut-o în mai multe rînduri.
M-am gândit tot timpul cât a durat proiecţia cât de mult trebuie să se fi documentat regizorul şi actorii pentru a construi până la cel mai mic detaliu universul penitenciar şi am apreciat acest efort. Numai că rezultatul semăna uneori atât de izbitor cu ceva ce aş vedea la “Reporter special” sau la “România, te iubesc”, încât am ajuns să regret lipsa unei cât de mici mistificări, a unei tuşe artistice care să facă întreaga atmosferă mai digerabilă.
Ritmul a fost a doua problemă. Chiar dacă viaţa bate uneori filmul, primei îi lipseşte ritmul care-i ţine pe spectatori cu sufletul la gură în sălile de cinema. Florin Şerban şi-a decupat atât de bine filmul din realitate, încât a păstrat toate burţile şi tot acest andante care ne caracterizează vieţile şi care, după părerea mea, e mult mai puţin cinematografic decât ne place să credem. Au fost scene care trenau până la punctul la care îmi venea să strig eu “Tăiaţi!”.
Pe scurt, mi s-a părut că filmul revine la un hiper-realism şi un ritm hiper-lent de care speram că cinematografia românească se despărţise prin producţiile ultimilor ani. Nu cred că asta îl face un film mai puţin bun, pentru că nu pot să nu apreciez performanţa per se a regizorului şi a actorilor, dar “Eu când vreau să fluier, fluier” e, cu siguranţă, un film mult mai puţin pe gustul meu decât aş fi sperat.
nu e chestie de gust, e mai mult de rezistenta. si nu vbesc numai de film. ne stim limitele si daca realitatea (viata) le incalca, ne tragem de-o parte, cam ca Maica Tereza (stiu ce zic)… daca ceva este peste mine, a schimba acel ceva, atunci ma trag din cale-i. raman pur in interiorul perimetrului meu perfectibil si – astfel – gata de a face ceva. De mare bunsimt textul tau, frumos! Foarte frumos!
Chiar ma gandeam zilele trecute de ce noi romanii facem filme atat de reusite. Poate pt ca la noi viata e atat de bogata in intamplari neobisnuite, incat de multe ori nici nu trebuie sa fii mare geniu ca sa faci un film cu romani!
Mie mi-a placut mult filmul, in ciuda ritmului leeent :)) Mi s-a parut ca a redat universul de dincolo cat de bine poate un outsider, dar nu sunt de acord ca nu contine mistificari, sare peste destule ,,nasparleli”. Ceea ce nu stiu daca e bine sau rau, te lasa cu o iluzie edulcorata dar te minte ca e reala. Oare ce e realitatea, pana la urma?
In fine, eu am plecat cu sentimentul revigorant ca lucrurile stau mult mai frumos decat le vad cu ochii mei, macar intr-o fictiune facuta destept 🙂
o sa ma duc sa vad si eu filmul.
iulian, intamplarile din romania nu sunt mai neobisnuite decat in alte locuri, mai triste da
http://www.policycenter.eu/papan.htm
Poate unul din cele mai bune filme romanesti din ultima perioada
cred ca aici au postat numai celor ce le-a placut filmul
suntem infiorator de departe de a face un film bun asta e adevarul.