Am plecat ieri împreună cu trei prietene spre un colţ de Rai de la poalele Pietrii Craiului. Am condus vreo trei ore şi ceva, dar n-am simţit cum a trecut timpul, mulţumită coloanei sonore şi a hohotelor de râs care n-au încetat tot drumul.

Am plecat din Bucureşti pe fundalul unei piese vintage din colecţia mea: Andrei Pleşu cântând în română, italiană şi franceză, acompaniat de Johnny Răducanu. Am continuat cu acelaşi, de data aceasta recitându-l pe Topârceanu şi am încheiat tot cu Pleşu, citindu-şi câteva din articolele publicate în “Comèdii la porţile Orientului”.

Râsul a început încă de la melodiile şugubeţe înregistrate în 1989, în Săptămâna Mare, la Tescani. Am râs apoi cu lacrimi la “În jurul unui divorţ”, “Bacilul lui Koch”, “Expunere de motive” şi ne-am cutremurat de râs  la parodiile lui Topârceanu după Homer (“Chinurile lui Ulise”) şi după Arghezi (“Blesteme”). Am hohotit ca nişte nebuni la portretizările pe care Pleşu le face recitatorilor lui Eminescu, ne-am tăvălit pe jos de râs (atât cât permite habitaclul maşinii) la critica rubricii meteo şi a prezentatorilor acesteia şi era să pierdem controlul autovehiculului la savuroasa povestire a păţaniilor autorului în Japonia.

Când am ajuns la destinaţie, interiorul maşinii mele fusese martorul unei emisii sonore demne de Ferma Animalelor: am hăhăit, am behăit, am guiţat, ne-am înecat şi am hohotit şi mai tare. La sfârşit, respiram sacadat, ca după un sprint, ne dureau fălcile, iar ridurile de expresie din jurul gurii şi al ochilor îşi pierduseră elasticitatea şi păreau că nu-şi vor mai reveni niciodată la normal.

Topârceanu e unul dintre poeţii mei preferaţi, în adolescenţă îl învăţam pe de rost din pură plăcere şi mai ştiu şi azi câteva versuri. Articolele lui Pleşu le ştiam mai dinainte de-a le fi adunat în volum şi le-am citit şi apoi cu aceeaşi plăcere. De ascultat, l-am ascultat citind sau recitând de zeci de ori, e unul dintre companionii mei preferaţi de drum lung. Şi totuşi, râd ca un dement la fiecare nouă audiţie, de parcă l-aş asculta pentru prima dată.

Dacă ar fi după mine, l-aş lăsa pe Andrei Pleşu o noapte întreagă într-un studio de înregistrări cu o bibliotecă de literatură românească şi aş pune pe piaţă tot ce-ar înregistra.

Pentru cei care îl cunosc mai puţin în această postură, audiobook-urile au fost publicate de editura Humanitas (din ce ştiu eu, mai există o lectură a Crailor de Curte Veche şi a unor articole mai puţin cunoscute din Caragiale).

Tags: andrei plesu, arghezi, audiobook, caragiale, comedie, comedii la portile orientului, dilema veche, eminescu, homer, humanitas, parodii, toparceanu