Un text atât de bine scris, încât ţi-ai dori să fie ficţiune. Din păcate, nu e:
Doamnisoara Pavel m-a batut. Cu nuiaua si cu batul pana imi rupea “maioul de picior” si imi provoca rani. M-a tras de par si m-a imbrancit. Domnisoara Pavel m-a injurat. Se distra copios batandu-ma in ritmul muzicii cantate la pian. Domnisoara Pavel intra dimineata in sala, se uita la mine si spunea niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Sabina, te-am vazut si mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuala”. Singurul meu gand in fiecare zi era cum sa fac sa nu o supar pe Domnisoara Pavel. Sa o privesc, sa o evit, sa-i zambesc, sa ma ascund dupa pian. Domnisoara Pavel m-a obligat intr-o zi in care imi uitasem ghiozdanul sa lucrez in chiloti. A deschis apoi usa salii si a invitat baietii mai mari care se plimbau pe coridor sa se uite cum “lucreaza astea mici”. M-a adus in fata clasei, m-a umilit in pielea goala si apoi m-a dat afara sa repet pana imi iese pirueta pentru ca era nedemna de ora ei. Domnisoara Pavel ne invata ca in sala de balet nu exista prietenie. Daca una dintre noi lesina, cealalta isi continua lucrul si se bucura in sinea ei ca nu mai are competitie. Ne invata sa ne uram si sa ne inscenam diverse mici porcarii. Domnisoara Pavel avea preferate. Domnisoara Pavel imi dadea 7 in fiecare an la examen. Domnisoara Pavel m-a facut sa ma simt cel mai urat si incapabil copil. Un soi de esec, de broasca raioasa care sta printre lebede stralucitoare si nu trebuie sa le atinga cu niciun pret.
dementa rigorilor prost intelese poate distruge viata unui copil. Asta e Romania. Taci si fii supus. Indura. Musca din dinti, limba, ce-o fi… Acest exemplu se regaseste peste tot, chiar si la aprozar sau shop…Umilinta. Ma doare sa citesc asta. Cand am fost copil am fost umilit de profesori. Nici acum nu inteleg, de ce… Dar ii respect si ma rog pt toti. Femeia de asfalt si coapsele albe. Extrapoland, e binele si raul, albul si negrul… O societate de consuma stresata , this is the ash way. Ma rog sa fie bine copiilor.
Tulburator! Copil in cls 10. Anul trecut, venind la liceu, profesorii marcheaza teritoriul:misti nota 3, vorbesti nota 3, etc. Ma duc la scoala la un prof: paloare nesanatoasa, neingrijit, nervos ca Boc si altii ca el nu-i dau bani. Ii spun ca pe noi, dupa 4 ani de liceu, ne intereseaza un copil, adolescent, sanatos, fara frustrari, cu capul sus, care sa spuna parerea direct, fara teama, civilizat. Anul acesta are doar 9 si 10, dar copilul invata, stie ca sunt alaturi de el, si cand greseste plateste, civilizat. Nu trebuie sa lasam sufletele crude, in formare, prada nebuniei dogmelor si regulilor rigide( nu incurajez anarhia), vreau copii care sa iubeasca frumosul, natura, sa zambeasca, nu vreau din nou generatii de cocalari, hacheri si narcomani. Baiatul meu intelege ca avand grade de libertate numeroase, trebuie sa fie responsabil, sa nu faca rau siesi si celor din jur.te salut
mai, dar mama ei ce pazea? era asa important sa fie fii-sa balerina incat inchidea ochii la chinurile ei? or habar nu avea de ele? sau a citit ea niste carti si i se parea frumos si elitist ce se intampla?
…Citesc si ma minunez sa descopar ca lucrurile astea se practica si astazi…Povestea asta am trait-o si eu, din pacate, intr-un loc din Bucuresti (cum exista doar un Liceu de Coregrafie in Bucuresti, nu e greu de ghicit care…). E adevarat, n-am trecut prin asemenea traume…insa bataie si mustrari ca acolo nu primisem niciodata de la ai mei…Si ma intreb acum daca lipsa de incredere in mine nu are cumva legatura cu cei 5 ani petrecuti acolo…Sper din suflet ca lucrurile sa fie, totusi, un pic schimbate…daca nu total…Dragos, daca te intereseaza subiectul, te pot ajuta cu niste “marturii”…
adidelavalcea… chapeau! sunt profesor, dar, trebuie sa recunosc, sunt perfect de acord cu tine. Din pacate, sunt extrem de multi profesori care nu stiu sa fie dascali. Am ajuns sa-i inteleg pe cei care arunca cu noroi in noi, pentru ca stiu, repet, cat de multi sunt cei care nu stiu sa fie dascali. O singura completare la ceea ce ai spus: nu salariile mici ii fac sa nu stie sa fie dascali, ci pur si simplu lipsa de implicare si de intelegere. Nu conteaza ca ai salariul mic, daca stii sa te respecti si sa-ti respecti meseria, faci asta, indiferent de frustrarile tale. Lipsa de profesionalism. Nu toti cei care intra in sistem isi doresc sa lucreze cu copiii…din pacate.
Am un cult pentru unii dintre profesorii mei, Eleonora, prea putini in viata, din pacate, pentru oamenii din ei, pentru ceea ce am invatat de la ei, atunci… vremurile s-au schinbat, in rau, si lipsa de reactie in fata sistemului, ucide spiritul, vointa, curajul. Sunt prietenul copiilor din clasa baiatului meu, sunt prietenul celor cu care lucrez in fiecare zi, ii apar cand gresesc( nu indolenta), dar sunt un razvratit si ma impotrivesc napasarii… Nu salariul conteaza, ci dorinta de a lucra cu copiii, cum bine spui, responsabilitatea dascalilor fiind imensa fata de viitorul celor pe care ii instruiesc. iti doresc succes!
Saraca fata!O inteleg perfect pentru ca si eu trec prin lucruri asemanatoare.Din pacate la mine nu este un oarecare profesor ci tatal meu care ar trebui sa ma iubeasca.Nu sa ma dea afara din casa la fiecare betie si sa stau pe strazi in noptile geroase impreuna cu mama si sora mea.Chiar daca am aproape 18 ani regret anii copilariei pierduti dar din pacate nu mai pot da timpul inapoi.Imaginati-va ca trebuie sa locuiti cu cel mai mare dusman al vostru,care nu va da liniste.Postul asta mi-a trezit multe amintiri neplacute din viata mea.Acum stau si astept momentul acela perfect…
Multumesc! Stiu foarte bine ce spui, cultul despre care vorbesti este unul din motivele care m-au facut sa vreau sa fiu profesor. Eu insami ma lupt cu nepasarea unor colegi…pe de-o parte, si pe de alta parte ma lupt sa-i fac pe copii sa inteleaga macar cam care ar trebui sa ne fie valorile. Nu consider ca sunt un model in niciun caz, insa predau intr-un loc in care rigorile, distanta enorma dintre profesor si elev si faptul ca elevul nu are voie sa deschida gura in fata profesorului par sa fie valorile cele mai de pret. Si nu ma incadrez deloc in peisajul asta rigid. Nu se ajunge la mustrari de natura fizica, dar e de ajuns ca li se limiteaza copiilor personalitatea pana intr-atata incat, daca relaxezi un pic atmosfera, nu stiu cum sa se poarte… Pe de alta parte… sunt prea singura in locul ala, ca sa pot schimba ceva…
@ Laura Radu
Acest post pe care l-am scris, nu ar trebui sa inspire mila, sau sa indemne cititorii sa exclame “Saraca fata!” Iar ceea ce “pazea” mama mea, era faptul ca stia ca sunt talentata si ca sa fiu balerina era visul meu, nu al ei. Asa cum nu de datoria ei era sa ma incurajeze sa renunt. Am luat aceasta hotarare in momentul in care am simtit ca trebuie sa pun capat. Iar datorita faptului ca parintii mei nu mi-au impus niciodata ce si cum sa fac, ci mi-au respectat personalitatea, sunt astazi capablia sa scriu povestea asa cum este.
Si da, in ziua in care mama si-a dat seama ca ceva nu este in regula, i-a facut o vizita domnisoarei Pavel. Niciodata nu am stiut ce i-a spus, insa a lasat-o plangand 🙂
Multumesc, Dragos 🙂
Utila reasezare a faptelor.. De fapt “saraca D-raPavel” pentru ca problemele mari la ea sunt. Nu vreau sa scriu ceva original, cu care sa impresionez pe cineva, dar din lecturile mele, am “imprumutat” 5 principii pe calea carora, incerc sa traiesc:” fii atent la gandurile tale, pt. ca ele pot deveni cuvinte; fii atent la cuvintele tale, ele pot sa devina fapte; urmareste faptele tale, pt. ca ele se transforma in obiceiuri;fii atent la obiceiurile tale, pt ca ele formeaza caracterul tau si fii atent la caracterul tau pt. ca el iti contureaza destinul”. o zi buna Laura, esti un om de caracter.
@Sabina
nici vorba de mila. sunt totusi mirata de pretul pe care il platesc parintii in numele copiilor lor fara discernamant, de teama sa nu risipeasca talentul. nu mi se pare echitabil, atat.. oricat sacrificiu se presupune ca ar cere arta sau performanta. doar pentru ca un copil a iesit ok dintr-o experienta traumatizanta, asta nu legitimeaza deciziile parintilor lor. nu trebuie nici acuzati si nici sa le fie purata pica, intentiile au fost cu siguranta cele mai bune. insa dintre domnisoara profesoara si mama, parca mai responsabila de copil e mama. un copil e inainte de toate copil, si apoi balerina, atlet, sahist sau cantaret. a fi mai atent la pretul platit nu inseamna sa incurajezi spre renuntare, cum spuneai tu.
@ Laura Radu – da. si eu tot la asta ma gandeam in timp ce citeam.