Cosmin Alexandru scrie despre punctul de fugă pe care se sprijină privirile noastre atunci când evităm să ne uităm în ochii interlocutorului. Şi propune o arheologie foarte interesantă a acestei eschive:
Ţin cursuri de vorbire în public şi aproape în fiecare grupă de cursanţi, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puţin jumătate au dificultăţi majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.
Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare.
Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.
Aseara am fost la o intalnire cu cateva persoane necunoscute mie, pt. a le povesti despre o modalitate de a castiga ceva bani si nu numai, intr-un sistem Network Marketing, in care noi( familia mea) am reusit. Dintre cei prezenti( 8), doar cu 2 am reusit sa intersectez privirea, chiar daca la aceste discutii caut insistent sa-i privesc, sa-i implic, sa-i provoc. La final am initiat cateva discutii individuale, si am constatat inca o data, ca in spatele capetelor plecate se ascund drame, frustrari, neincredere in fortele proprii, teama de esec. Toata mostenirea, tot lestul cu care ne-am maturizat,regulile impuse( pt. ca asa trebuie) de mici, ne impiedica sa ne “ridicam”, sa gandim cu creierul nostru, ca fim creativi, liberi. Pacat!
Si totusi, cand ne indragostim privirea celuilalt o cautam nu numai in jur ci si in noi. Avem nevoie de iubire dar ne este frica s-o cautam.
Sunt profa. Ori de cate ori incerc sa explic ceva f. important, o regula, o teorie simt nevoia instinctiv sa privesc copilul caruia ii vorbesc , sa-l privesc; si atunci ii spun: Uita-te in ochii mei si urmareste-ma!; de obicei copiii au tendinta sa-si ascunda ochii in caiet si sa se gandeasca la orice altceva (orice in afara subiectului despre care se vorbeste);Metoda asta cu atragerea atentiei, cu blandete, asupra ochilor care si ei vorbesc e buna;depinde bineinteles si tonul folosit); uneori copiii zambesc uimiti de implicarea mea, de dorinta de a le explica, alteori descopera ca am ochi albastri….
Știu un sport foarte distractiv: număr câți oameni păstrează contactul vizual mai mult de 3 secunde. Se poate practica aproape oriunde (recunosc, prin periferia Bercenilor mă abțin). La început se întâmpla să simt eu nevoie să-mi mut privirea, dar între timp a devenit simplu pentru mine și curios pentru ceilalți. Iar cine intră la numărătoare primește și un zâmbet 🙂
Poate o să fac primăvară și oamenii ăștia vor privi în ochii altora și din uită-tecândvorbesccutine o să înțelegem uită-tecumteiubesc. Poate nu.
@ono: depinde de persoană, dar eu detest când profii se uită la mine când explică ceva, pt. că mi se pare că au automat pretenţia că am şi înţeles, eu din toată grupa, numai pentru că îi urmăream atent…
eu nu reuşesc să păstrez contact vizual cu nimeni, decât dacă îmi propun; când nu mă uit la cineva, se numeşte că îmi apăr spaţiul personal în care persoana respectivă poate a intrat involuntar, din lipsa spaţiului fizic(în lift sau în metrou de ex.)
Cand merg pe strada nu vad oamenii, decat daca ma uit atenta sau ma atrage ceva in mod special. Dar cand ii privesc in ochi, vad multe dintre lucrurile sau trasaturile lor de caracter. Dupa privire, dupa stralucirea ochilor, oamenii pot exprima atat de multe lucruri. De multe ori, comunicarea nonverbala este mult mai aproape de adevar. Privesc oamenii adanc in suflet si ii analizez dupa fapte. Vorbele, dau doar culoare si o nota subiectiva persoanei.
mi se pare o falsa tema, poate am eu noroc pe lume si am intalnit oameni care m-au privit in ochi (stiu c-au facut asta pt. ca nu eram nici eu cu privirea aiurea-n perete) cand mi-au multumit, cand m-au insarcinat, cand m-au injurat! merg pe strada si ma uit la oameni cu multa curiozitate si – privindu-i in ochi – le zambesc vag. mai toti raspund, contrariati, incantati sau chiar absenti… despre drama copilariei “nu-mi raspunde in gand, copil obraznic” ce teorii dezvoltam? sa spunem pe fata: ba, sefu’ da’ mare bou esti? 🙂
@Kates, tu ai dreptate, dar eu ma refeream la copiii putin mai mici si la lectii in care stai „face to face“ cu persoana care te invata sau pe care o inveti; e destul de greu sa faci un copil/elev/adult sa te urmareasca, sa-i captezi atentia, sa-l „seduci“ cu un subiect pe care nu-l suporta si de care nu are chef, si atunci trebuie sa uzezi de toate strateciile, resusele, dragostea si disponibitatea ta fata de oameni ca doar de aia te-ai facut profesor nu?
E foarte intersant atunci cand te adresezi unui copil asezandu-te la nivelul lui, nu de sus..Il privesti in ochi si ii spui ce vrei de la el;e foarte atent si intelege extrem de repede;
Mi-au placut intotdeauna examenele de tip oral in care aveai impresia ca stai de vorba cu proful, in sfarsit de la om la om spunandu-ti opina despre teorii, carti, viata..
stabilim sau nu contactul vizual in functie de interesul starnit de interlocutor si de starea noastra, nu din teama sau din pricina vorbelor primite-n copilarie….eu, una, daca am mintea procupata de-ale mele, nu stabilesc acest contact decat superficial…si ce sa mai, ne uitam intr-un anume fel atunci cand persoana ne atrage clar atentia/ ne place/ etc
Exact si mie mi se mai intampla pt ca nu am puterea uneori sa privesc in ochi, insa dor la scoala si banuiesc din cauza invatatoarei pe care am avut/o care era tare rea si akm am ramas asa k traume as zice.
unii calugari de exemplu nu privesc niciodata oamenii in ochi?oare de ce?