“Warum warum” este ultimul spectacol al lui Peter Brook, motiv pentru care aşteptările la FITS au fost foarte mari. Am văzut un teatru de idei foarte sofisticat, pe alocuri amuzant, dar care m-a emoţionat prea puţin. Un spectacol de nişă, pentru un public profesionist, bântuit frecvent de dileme metateatrale şi curiozităţi metafizice. Adică exact publicul unui festival de teatru. Pe mine, însă, pirueta filosofică pe care Brook o face în jurul teatrului m-a lăsat flămând, culmea, după mai mult teatru.
Poate şi pentru că aveam ca referinţă “Mă tot duc”, spectacolul Oanei Pellea şi al lui Mihai Gruia, cu o problematică (în prima lui parte) foarte apropiată de “Warum warum”, dar care se structurează în cele din urmă într-o poveste foarte puternică şi cu foarte multă emoţie.
Reţin, totuşi, că Peter Brook nu a gândit un spectacol propriu-zis, ci “a theatre research” (“un studio teatral”, au tradus organizatorii), aşa că poate aşteptările mele au fost nedrept de mari.
Aş mai vedea, în schimb, oricând un spectacol cu Miriam Goldschmidt, actriţa principală, pentru că, deşi nu cred că am văzut tot ce poate să dea pe scenă, mi-a lăsat impresia unei artiste cu o mare capacitate de expresie.
Revelaţia spectacolului a fost, însă, Francesco Agnello, muzicianul care cântă la hang, un instrument care a fost inventat la începutul anilor 2000. E reconfortant să afli că încă se mai inventează instrumente muzicale…
Poate ai timp de un desen animat pe http://www.rechinarium.ro .Toate bune.
Buna ziua!
Am fost si eu la spectacolul acesta si mi-a placut foarte mult. Cunoscand limba germana am inteles, cred eu, mai multe decat majoritatea spectatorilor, care a trebuit sa-si imparta atentia intre jocul actritei si citirea textului tradus nu chiar intocmai cu originalul si video-proiectat pe fundal.
A fost o lectie de teatru, de “memorare” a diverselor mijloace actoricesti folosite de-a lungul istoriei celei de-a 7-a Arte, in spatii si culturi diverse. Pentru noi, cei din lumea teatrului, a fost un mic deliciu estetico-dramatic. Un monolog bine condus de o mare actrita. Nu trebuie mereu sa vezi intr-un spectacol “tot” ce poate da un actor, in sensul ca sa-l vezi “arazand” si consumandu-se total. Uneori este suficient si sa-ti lase impresia de profunzimi nebanuite, de potential infinit… Aici, in acest one-woman-show, Miriam Goldschimidt a “dat” exact cat a trebuit. A fost precum un instrument muzical, care, in mana unui maestru, atinge atat note suave, delicate, in piano-pianissimo, cat si sunete puternice, in fortissimo. De aceea a si fost “completata” prezenta ei in scena de catre instrumentistul de la hang. Nu doar pentru muzica live…
E si o stiinta a dozajului. Uneori, ce-i prea mult strica. Asa cum, de pilda, a fost celalalt spectacol de ieri – “Berlin, Alexanderplatz”, in regia lui Dragos Galgotiu – la care nu am rezistat sa-l vad pana la sfarsit. Pacat de asa o investitie enorma de resurse umane si financiare, pentru un spectacol esuat in vulgaritate si dezgust. Dezgust fata de lume, viata, oameni, sistem etc. A regizorului, bineinteles. O lume sumbra, fara strop de lumina.
Am fugit la urmatorul spectacol, cel de balet modern, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, unde o coregrafie exceptionala, semnata de Rami Be’er, interpretata maiastru de o trupa de balerini exceptionali, de la Kibbutz Contemporary Dance Company din Israel, cu un ecleraj de mare arta si o muzica perfect aleasa, in armonie cu subiectul (“Amintiri”), au mai spalat mizeria deversata voluptuos in spectacolul lui Galgotiu.
Va recomand, daca nu i-ati vazut (inca) pe balerinii evrei, sa nu-i scapati nici in spectacolele care urmeaza. Si sedere placuta la Sibiu, in continuare.
Numai bine!
Da, inca se mai inventeaza instrumente, dar sincer sa fiu nu cred ca vreo unul din ele va trece testul timpului…