La polul opus faţă de “Warum warum” mi s-a părut spectacolul lui Dan Puric, “Vis”, pe care l-am văzut în aceeaşi seară. A fost util exerciţiul de a trece dintr-o extremă în alta: de la studioul mic şi intim al teatrului Radu Stanca la sala mare (şi umplută până la refuz) a Casei de Cultură a Sindicatelor, de la un spectacol nişat la unul popular, de la teatru de idei la pantomimă.

Dan Puric nu mai e de mult un simplu actor. El este un rock star. Iar spectatorii nu sunt pur şi simplu spectatori. Cei mai mulţi sunt fani. Aşa că relaţia artist-public poate deveni agasantă pentru un outsider ca mine. S-a aplaudat prelung (minute!) după fiecare scenetă, până la punctul la care, plictisit, am vrut să mă ridic şi să plec. Maestrul Puric a glumit cu publicul, s-a jucat cu el, s-a făcut că-l trimite acasă, apoi i-a mai cedat o scenă, două, trei, patru, cinci, şase… Nu e prima dată când îl văd jucându-se astfel, bălăcindu-şi amorul propriu în amorul publicului. Şi în alte dăţi şi acum, în faţa unei legături atât de romantice, recunosc că m-am simţit puţin în plus.

Ţinusem să văd spectacolul pentru că eram curios să văd dacă Royal Fashion, pe care l-am văzut săptămâna trecută, a fost o eroare, sau doar începutul sfârşitului. N-am văzut niciodată ceva mai plictisitor semnat de Dan Puric. Am plecat din sală trist şi, într-un fel, înciudat. Narcisismul acestui bufon de geniu pare să-l fi aruncat în cel mai convenţional manierism: Royal Fashion mi s-a părut pur şi simplu un colaj din toate producţiile sale de până acum, şi, în plus, un colaj de mâna a doua.

Vis mi s-a părut neconcludent. Are, totuşi, câteva (puţine) elemente originale, dar formula spectacolului este aceeaşi. Mai multe poante şi chiar scene întregi sunt reciclate din spectacole mai vechi. Singurul lucru nou în aceste două spectacole sunt implicaţiile filosofice. Pentru că n-aş vrea să credeţi că doar Peter Brook e-n stare de aşa ceva. Nu, are şi maestrul Puric câteva idei, puţine, dar fixe, pe care le repetă cu obstinaţie la televizor, la conferinţe, în cărţile domniei sale şi, mai nou, în spectacole: înainte era bine, acum e rău şi, desigur, nimic fără Dumnezeu. Dacă va continua astfel, spectacolele sale îşi vor pierde complet umorul şi vor deveni, probabil, nişte predici. Care se vor bucura, sunt convins, de acelaşi succes de public.

Privindu-l, admirându-i în continuare charisma şi măiestria în stăpânirea propriului corp, mi-am adus aminte de o anecdotă din “Warum warum”: în culisele unui teatru, pe o un afiş putea fi citit următorul îndemn: Vorbitul strict interzis. E un slogan care maestrului Puric i se potriveşte de minune.

Tags: dan puric, festivalul international de teatru de la sibiu, fist, peter brook, royal fashion, spectatori, umor, vis, warum warum