După încă două spectacole văzute ieri, mă temeam că am să plec de la Sibiu fără să fi văzut un spectacol rupător. Noroc că am avut inspiraţia să plec de la “Berlin Alexanderplatz” (Dragoş Galgoţiu) ca să ajung la spectacolul lui Eugenio Barba.

La ora 23, hala Simerom e plină de oameni. O mulţime aproape la fel de mare ca cea dinăuntru aşteaptă afară. Suntem rugaţi să ne ştergem pe picioare, ca să nu murdărim linoleumul care trasează alei pe podeaua de beton. Gestul are ceva ritualic, iar cei care intră în hala industrială se mişcă încet şi vorbesc în şoaptă.

La atmosfera de biserică contribuie şi cele două mese lungi, de 25 de locuri, aşezate de-a lungul dreptunghiului central care va servi drept scenă. Pe mese ne aşteaptă 25 de lumânări aprinse, 25 de pahare, 25 de bucăţi de pâine proaspătă, nişte farfurii cu măsline şi câteva sticle de vin roşu demidulce (moartea pasiunii, dacă mă-ntrebaţi pe mine). Trei rânduri de scaune, aşezate în amfiteatru în spatele fiecărei mese, completează “sala”.

Primesc un pliant în limba engleză cu textul spectacolului şi aflu că se numeşte “Inside the Whale’s Skeleton” (românii traduseseră, cam departe de sensul original, “Închisoarea oaselor”). Mă întreb dacă spectacolul va broda pe motivul lui Iona şi mă gândesc că cele 50 de lumânări pâlpâind în semi-întuneric de-o parte şi de alta a scenei pot fi citite şi ca figurând carcasa unui mare animal marin.

D-l Barba însuşi ne invită să ne aşezăm şi coordonează toată vânzoleala cu senină autoritate. După ce mă lămuresc că scaunele de la masă nu sunt pentru actori, îndrăznesc să ocup şi eu unul. Spectacolul începe.

Regizorul şi o doamnă care pare asistenta lui trec prin faţa meselor şi toarnă vin în pahar fiecărui mesean (acum că scriu, referinţa christică mi pare o tuşă cam groasă, dar gestul a părut firesc şi ne-a apropiat şi mai mult de spaţiul de joc).  Sunt probabil unul dintre puţinii care îi susţine privirea, aşa că d-l Barba nu e atent şi, după ce umpluse peste 20 de pahare fără să scape o picătură, varsă o gură zdravănă de vin pe masă. Zâmbim amândoi, iar eu îmi zic că e un semn bun, o să-mi placă ce va urma.

Iona suntem noi

Spectacolul propriu-zis e un tour de force: cei şapte actori cântă, joacă şi dansează într-o cheie foarte expresionistă care, sunt convins, i-ar plictisi groaznic pe spectatorii maestrului Puric. Se vorbeşte şi se cântă în daneză, engleză, italiană şi spaniolă. Textul e abscons, mai mulţi spectatori mi-au mărturisit că n-au înţeles nimic.

Eugenio Barba ştie, cu siguranţă, că spectacolul e unul solicitant pentru public. Unii dintre spectatori mai iau o gură de vin, alţii rup pe furiş câte un miez de pâine şi-l mestecă, o doamnă se întreţine discret cu câte o măslină. Dincolo de metafora chitului-biserică, s-a gândit, cred, şi că răbdarea publicului va fi mult îmblânzită de tratamentul aproape regesc de care cel puţin un sfert dintre spectatori au parte. În timpul ăsta, mie nu-mi iese din cap o vorbă românească: Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi şi la fata lui Verde Împărat nu vă gândiţi…

Sunt două lucruri care mi-au plăcut la “Inside the Whale’s Skeleton”. În primul rând, textul. Am şi păstrat broşura şi l-am întrebat la sfârşit pe regizor dacă el l-a compus. A admis cu modestie, dar s-a apărat: “It’s all quotations”. Observasem deja asta, dar nu mă gândisem că e, cu totul, un colaj. Dramaturgul a tăiat, a modificat şi a amestecat texte scripturale cu surse pe care nu le cunosc într-un mare poem despre om.

I do not desire your heaven.
I desire myself.
Blessed are the mourners,
for they will take vengeance
Blessed are the merciful,
for they will kill without cruelty.

Acelaşi om, şapte ipostaze, şapte persoane care aşteaptă, încă din pântecele mamei lor, la aceeaşi poartă. Şi un al optulea personaj, care nu apare, dar pe care îl pomenesc mereu: Paznicul Porţii. Cei şapte suntem noi.

Dumnezeu i-a cerut lui Iona să se ducă la Ninive şi să le ceară locuitorilor să se pocăiască. Iona s-a codit. De ruşine, de frică, n-a vrut să meargă. Ca să fugă de responsabilitate, nu şi-a pus piciorul în ghips, ca generalul Stănculescu, ci a plecat pe mare. În timpul călătoriei, Dumnezeu a învolburat marea şi Iona le-a mărturisit marinarilor pricina furtunii. De frică să nu piară cu toţii, le-a cerut să-l arunce pe el în mare. Dar Dumnezeu a pus un chit uriaş să-l înghită. În pântecele chitului, Iona s-a căit. După trei zile, chitul l-a scuipat pe uscat şi Iona s-a dus să le vestească celor din Ninive sfârşitul cetăţii dacă nu se vor pocăi.

La sfârşitul spectacolului, ultimul personaj rămas în viaţă spune:

Our evil and adulterous generation demands a sign.
But no sign will be given to us, except for the sign of Jonas.

Pentru cei care n-au citit în oasele balenei parabola veterotestamentară, Barba a lăsat cheia spectacolului la sfârşit. Actorii au “înviat” şi au plecat unul câte unul. Tăcere. Am îndrăznit să aplaud şi publicul m-a urmat. Niciun actor nu a venit să-şi primească aplauzele. Îl priveam contrariat pe regizor şi mă gândeam că poate, totuşi, grăbisem sfârşitul.

La plecare, l-am întrebat: “Was it really over or did I rush into it?”. M-a privit cu blândeţe: “No, it was over.”.

De ce nu s-au întors actorii pentru aplauze? Nu ştiu. Poate pentru că oamenii au venit să vadă un spectacol de Eugenio Barba despre care să poată vorbi pe îndelete şi n-au primit altceva decât semnul lui Iona.

Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm a fost felul în care Barba şi-a convins actorii să joace. Jucându-se. Între ei, cu ei, cântând, dansând, ca nişte copii. A făcut nişte oameni în toată firea să dea în mintea copiilor. Şi asta e teatru.

Tags: balena, chit, eugenio barba, festivalul interna, festivalul international de teatru de la sibiu, fits, iona, oase, semnele timpului, teatru