John Donne scria, la începutul epocii moderne, că,

“mai mult chiar şi decât săruturile, scrisorile contopesc sufletele”.

Nu ştiu dacă am găsit cuvântul potrivit care să redea în română versul acestui poet în sutană – “more than kisses, letters mingle souls”. “To mingle” înseamnă a amesteca, a omogeniza, dar şi a te pierde în ceva sau între mai multe persoane. Cei care-şi scriu scrisori creează, aşadar, punţi între suflete, până la punctul la care unul se pierde în celălalt. Dar pentru ca această osmoză să aibă loc, pentru ca un suflet să treacă prin pergamentul subţire al unei scrisori, trebuie mai întâi ca el să se risipească, să se pulverizeze, să se piardă pe sine.

Ştiu că nu se face să-i citim pe cei vechi cu ochii şi cu mintea noastră de azi, dar mie îmi place să cred că Donne s-a gândit şi la asta atunci când a ales un verb aşa de versatil pentru a-şi începe epistola.

Felul în care scriem scrisori s-a modificat dramatic în ultimele patru secole, dar pentru aceia dintre noi îndrăgostiţi iremediabil de cuvântul scris un lucru a rămas neschimbat: din când în când, simţim nevoia să le scriem celor dragi. Aşa se face că, în ciuda nenumăratelor facilităţi de chat, voice over IP şi videoconferinţă, oamenii îşi scriu în continuare e-mailuri care încep cu “Dragul meu” sau “Draga mea”. Ba, uneori, aceia mai nostalgici dintre noi ne scriem scrisori în toată regula, pe hârtie velină şi cu cerneală bună, pe care le împăturim cu grijă, le aşezăm în plicuri filigranate, le timbrăm şi le trimitem prin poştă.

Scrisorile acestea poartă cu sine o vrajă puternică, pe care nicio comunicare digitală n-o poate egala. Şi nicăieri nu e această magie mai eficientă ca în scrisorile de dragoste. Subiectul s-ar putea să vă pară depăşit, în secolul sexting-ului, dar daţi-mi voie să mă amăgesc că, deşi pe cale de dispariţie, amorul epistolar n-a fost cu totul şters de pe faţa pământului.

Uneori el apare ca o necesitate în relaţiile la distanţă sau atunci când trebuie să umple golurile unei relaţii dificile, fie ea un adulter, o mezalianţă sau pur şi simplu o relaţie care trebuie ţinută departe de ochii lumii. “Căci astfel, prietenii absenţi vorbesc”, spune John Donne. Am prieteni care au trăit astfel de iubiri scriptice şi recunosc că m-am îndrăgostit eu însumi, de câteva ori, scriind scrisori. Şi m-am întrebat, de fiecare dată, cât din această îndrăgosteală avea de-a face cu destinatarele şi cât cu scrisul în sine.

Oricine a compus mailuri înflăcărate la miez de noapte ştie că există o voluptate a scrisului, comparabilă cu stările pe care doar alcoolul sau alte droguri ţi le mai pot procura. Pe măsură ce scrii, năluca începe să prindă viaţă, cuvintele tale îi dau chip şi dorul tău se transformă în dragoste. Necazul e că nu suntem toţi Pygmalion şi că, în lumea seculară în care trăim, şansele ca frumoasei Venus să i se facă milă de noi şi să transforme visul în realitate sunt destul de mici.

În plus, creaţia noastră epistolară e  sculptată după chipul şi asemănarea cuiva, care există în carne şi oase, mai aproape sau mai departe de noi. Iar scrisul, mai ales cel îndrăgostit, păcătuieşte prin idealizare. Când scriem, visăm forme perfecte, suflete pereche şi iubiri necondiţionate. Adică toate aceste poveşti romantice în care psihologii antipatici încearcă de zeci de ani să ne înveţe să nu mai credem. Şi, nu de puţine ori, când infatuarea primelor epistole se estompează, iar întâlnirile faţă în faţă fac rândurile scrise tot mai neclare, sfârşim prin a le da dreptate, cu jumătate de gură, psihologilor.

Eminescu către Veronica Micle în februarie 1880:

“Numai scrisorile de la tine mă mai bucură. (…) Scrie cu degetele pe cari le sărut.”

Doi ani şi jumătate mai târziu:

“Îţi spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când ştiu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni.”

Din toamna aceluiaşi an:

“Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laşi să-ţi descriu cum mi se prezintă mie acest trecut (…). Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”

Am un prieten care se afla, acum nişte ani, la studii pe alt continent. Într-una dintre vizitele lui în România, s-a îndrăgostit. A plecat apoi să-şi termine treaba şi s-a întors definitiv abia peste jumătate de an. Fata care-i furase inima nu l-a lăsat să-i scrie şi nu i-a scris nici ea, i-a spus că nu-i plac e-mailurile. Îşi trimiteau din când în când mici mesaje criptice despre relaţia lor “care nu era, dar ar fi putut să fie”. Niciodată scrisori. Când s-a întors, au reluat povestea de unde o lăsaseră. Sunt şi azi împreună, unul dintre cele mai frumoase cupluri pe care le cunosc. Când am aflat despre începuturile acestei iubiri, m-a emoţionat înţelepciunea celei care nu a vrut să ardă la distanţă o dragoste care merita mai mult.

Poate că scrisorile nu fac doar sufletele, ci şi iubirile să se contopească unele în altele. Unele spre a se regăsi, iar altele spre a se pierde.

:: Elle, mai 2010

Tags: cristian lupsa, elle, epistole, iubiri, john donne, mihai eminescu, relatii la distanta, scrisori, scrisori de dragoste, veronica micle