«Eu nu am reuşit asta decât o singură dată până acum. Nu vă gândiţi că mi-a ieşit din prima, ci după numeroase şi chinuitoare încercări, după umilinţe de neimaginat, nedreptăţi şi mai mari din partea celor care nu ştiau de pariul pus cu mine însumi.

Într-o vreme credeam că soluţia va veni din reformulare şi încercam să traduc orice Nu cu o afirmaţie blândă şi binevoitoare, cum ar fi Apa e murdară, dacă bei o să faci hepatită, o să-mi dai şi mie şi o să trebuiască să ţinem amândoi regim! sau Dacă stăm mult timp cu capul în jos, ne vine tot sângele-n cap, ameţim şi… Nu prea a mers. De fapt, ajunsesem la limita nebuniei. Am renunţat, poate şi din cauză că reformulările sunt mult mai lungi, dar şi pentru că imaginaţia este o resursă limitată şi nu e bine să o iroseşti prosteşte.

Am încercat să ţâţâi, printre dinţi, pentru a-i arăta dezacordul meu faţă de diferitele porcării pe care le făcea. Nici asta nu a mers, părea că nu aude pur şi simplu, ori se maimuţărea, uitându-se în ochii mei şi asta mă facea să mă simt mizerabil. Am încercat prin gesturi, am dat din cap, din deget, am tropăit ca şi cum eu aveam doi ani, am încercat să-i dau o bomboană doar ca să-i distrag atenţia de la următoarea porcărie pe care avea s-o facă. Nimic nu a mers (…).

(…) Cum să fac să trec o zi întreagă fără să rostesc cuvântul de neînlocuit, pentru care făcusem deja o obsesie şi pe care Vlad începuse să-l pronunţe din ce în ce mai clar, cu buzele ţuguiate, un fel de nope englezesc, care mă scoatea realmente din sărite? Începusem să cred că îl învăţase atât de uşor doar ca să râdă de mine…»

:: citiţi în Caţavencu rezolvarea dilemei lui Mihai

Tags: baietel Badica, catavencu, copil, copilarie, educatie, limite, mihai badica, nu, paternitate, refuz, tata, treibadica, vlad ioan badica