Eu când vreau să fluier, fluier mi-a lăsat un gust dulce-amărui. Lui Florin Şerban i-a reuşit performanţa de a face un film aproape ca un reportaj despre puşcăriile româneşti, această subterană barbară despre care preferăm, în general, să ştim cât mai puţin. Pelicula e atât de veridică, încât am avut de câteva ori reflexul de a-mi feri privirea. Spre final, povestea imaginată de Andreea Vălean în acest decor sumbru pare să se apropie de o rezolvare magică, la care visezi ca la o gură de aer curat într-un infern sufocant. Dar minunea nu durează mai mult de o secvenţă, iar deznodământul te aruncă înapoi în hău, acolo unde ştii că te aşteaptă aceleaşi personaje damnate, aceleaşi destine tragice, în cel mai grec sens al cuvântului.

Când am plecat din sala de cinema, m-a încercat un sentiment liniştitor, dar mi-a fost şi ruşine: mi-a făcut bine când genericul s-a aşezat între mine şi povestea din film, pentru că am ştiut că voi reuşi, încet, încet, s-o dau uitării. Şi mi-a fost ruşine pentru aceleaşi motive. Pentru că în vreme ce eu mi-am văzut de viaţa mea, sistemul penitenciar din România, acest malaxor absurd care te strâmbă pentru a te îndrepta şi care te corupe pentru a te educa, a continuat, la rândul său, să existe şi să frângă destinele unor tineri asemenea lui Silviu, personajul principal din film.

Dar filmul nu s-a oprit odată cu genericul lui. La câteva zile după vizionare, am aflat vestea arestării lui Chilibar Papan, puşcăriaşul analfabet căruia Florin Şerban i-a dat un rol secundar în film şi împreună cu care s-a fotografiat pe covorul roşu la Berlin.

M-a cuprins tristeţea când am văzut felul în care colegii din presă au tratat subiectul. Cu un fel de satisfacţie gratuită că, iată, “ţiganul nu se dezminte”, iar “hoţul, orice i-ai face, tot hoţ rămâne”. Am aflat apoi, dintr-un articol semnat chiar de regizorul filmului, că tristeţea asta se numeşte altfel. Vă recomand să căutaţi pe Gândul.info articolul lui, intitulat “Scârbă”, ca să aflaţi toată povestea lui Papan, unde s-a născut, cum a crescut şi cam ce şanse i-a oferit statul român ca să nu ajungă la puşcărie.

N-am să reiau aici decât episodul cel mai recent, cel de după intersecţia cu filmul lui Florin Şerban:

«Peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună, Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” (…)

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. (…) Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor.

Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.”

S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat: “… mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”.

Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu, apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne… În sfârşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”»

Povestea vieţii lui Chilibar Papan ar trebui studiată la orele de educaţie civică, dacă se mai face aşa ceva în şcoală, ca studiu de caz la lecţia despre şansele egale pe care se presupune că statul democratic le oferă cetăţenilor săi. Adevărul e că noi nu i-am dat nicio şansă lui Papan, nici când s-a născut, nici după ce a devenit vremelnic star de cinema. Şi asemenea lui sunt zeci şi sute de mii de cetăţeni de mâna a doua ai României, pe care sărăcia obscenă în care trăiesc îi face să recurgă la furt şi la tâlhărie pentru a trăi. Nu ştiu dacă există o genă a infracţionalităţii, aşa cum par să creadă o parte dintre conaţionalii mei, dar ştiu sigur că mizeria şi umilinţa pot transforma un om cinstit într-un infractor. Şi că sistemul penitenciar din România nu face decât să desăvârşească acest proces odios.

Chilibar Papan şi-a primit sentinţa încă de când s-a născut, iar primul judecător care l-a trimis după gratii n-a făcut decât să confirme această condamnare prealabilă. Sunt curios dacă cel de-al doilea judecător care-i va hotărî soarta va înţelege că, în cazul lui, rolul educativ şi preventiv al privării de libertate e doar o glumă proastă. Că singura noastră şansă pentru ca ca el să devină în sfârşit un om cinstit este, paradoxal, să-l lăsăm în libertate, nu să-l închidem. Încă mai sper că filmul vieţii lui Chilibar Papan are să bată filmul făcut de Florin Şerban. Încă mai sper la un happy-end în care se va face, cu adevărat, dreptate.

:: Elle, iunie 2010

Tags: andreea valean, berlin, cinematografie, discriminare, elle, eu cand vreau sa fluier fluier, film, florin serban, furt, gandul, justitite, papan chilibar, peliculă, romi, sanse egale, scarba, viata bate filmul