Când mergeam cu ai mei la 2 Mai, spre sfârşitul anilor ’80, în sat nu exista decât o singură locantă de alimentaţie publică, deopotrivă crâşmă şi restaurant, care se chema La Dobrogeanu’. Mai există şi azi, doar cu numele. Acu nişte ani o renova cineva, dar între timp pare că s-a lăsat păgubaş.

În locul puzderiei de crâşme şi crâşmuliţe unde se poate mânca astăzi în 2 Mai, turistul din anii ’80 avea la dispoziţie mai multe gospodării, dintre care îşi putea alege bucătăreasa preferată. Ai mei o preferaseră pe tanti Cuţa. Nu-mi mai aduc aminte cum gătea, pentru că nu aveam mai mult de 5-6 ani când se întâmpla asta, dar pesemne că se pricepea la bucătărie, din moment ce ai mei reveneau la ea în fiecare an. Era o femeie trecută bine de a doua tinereţe, mică de statură şi puţin adusă de spate. În curtea de la stradă creştea muşcate şi regina nopţii.

Tanti Cuţa suferea de patima beţiei, ceea ce, într-un sat turistic şi pescăresc în care viaţa palpită sezonier, nu era ceva tocmai ieşit din comun. Bucătăresei noastre îi dădea chiar un aer oarecum pitoresc, pentru că tanti Cuţa bea cu aceeaşi hotărâre şi pasiune cu care gătea.

Pe vremea aceea eu nu mă împăcam foarte bine cu peştele. Îi acceptam carnea ca pe un rău necesar, dar nu-mi făcea nicio plăcere. Un caz aparte îl reprezentau peştii mici, care se serveau întregi în farfurie. Aceştia îmi provocau pur şi simplu repulsie: priveliştea integrală a peştelui mort îmi tăia orice poftă de mâncare şi, în ciuda insistenţelor alor mei, îi refuzam categoric.

Într-o bună zi, ajungem flămânzi de la plajă în curte la tanti Cuţa şi primim o veste care acum mi se pare de-un umor nebun, dar care atunci mi s-a părut cel mai prost banc. Ne întâmpină nora ei, care se scuză şi ne povesteşe că soacră-sa a început să tragă la măsea de dimineaţă, iar acum nimeni nu se mai înţelege cu ea. De făcut mâncare, n-a făcut, dar de câteva ore prăjeşte fără încetare guvizi şi nu poate fi scoasă din această toană. Aşa că asta e tot ce ne poate oferi.

Ai mei s-au uitat oarecum triumfători la mine. În zilele trecute, refuzasem cu obstinaţie fie şi numai să le dau o şansă guvizilor. Pe de altă parte, n-am avut niciodată o relaţie bună cu foamea. Mi-am dat seama că nu-mi rămâneau prea multe opţiuni. Vă reamintesc – eram în anii ’80, nu aveam la ce alimentară să merg să-mi cumpăr măcar nişte chipsuri sau un croissant. Aşa că m-am aşezat cuminte la masă şi, cu nesfârşite precauţii, am început să scormonesc în carcasa primului guvide din viaţa mea.

Ceea ce am descoperit a fost neaşteptat: carnea guvidelui n-avea nicio legătură cu gustul fad, uleios şi uneori gras şi cleios cu care mă obişnuisem să asociez carnea de peşte. Avea consistenţa şi textura şniţelui de pui, dar gustul… gustul era de o mie de ori mai bun. Îmi lipsesc adjectivele pentru a vi-l descrie şi sunt convins că este o interpretare subiectivă. Fapt este că în zilele care au urmat, am mâncat guvizi de fiecare dată când s-a putut. Îi datorez astfel beţiei lui tanti Cuţa depăşirea unei prejudecăţi inutile despre un peşte nemaipomenit de gustos.

După Revoluţie, n-am mai fost decât de vreo două ori la mare şi nu-mi mai aduc aminte dacă am mâncat guvizi. Dar când am întrerupt această lungă pauză, pe la 17 ani, şi am ajuns pentru a doua oară în Vama Veche (prima dată mă duseseră în vizită tot ai mei, tot prin anii ’80, dar nu înţelesesem mare lucru), am comandat din nou guvizi. De atunci nu există vară în care să nu-mi ofer deliciul unui guvide ori al unui hanus (fratele lui mai mare, dar la fel de gustos).

Astăzi, când în orice meniu găsesc cu uşurinţă mâncărurile cu care sunt obişnuit şi care-mi plac, îmi înfrâng mult mai greu prejudecăţile alimentare. Mă gândesc apoi la tanti Cuţa, Dumnezeu s-o odihnească, şi conchid că beţia bucătarului naşte cultură culinară.

Tags: 2 mai, anii 80, dobrogeanu, guvide, guvizi, hanus, litoral, mare, masa de peste, peste, tanti cuta, vacanta, vama veche