Nu e deloc o perioadă simpatică pentru cei care lucrează în mediul privat, fie el comercial sau non-profit. De două săptămâni îmi bat capul împreună cu colegii din echipa de management să pricepem ce-a vrut să zică Guvernul cu ultimele modificări aduse modificărilor Codului Fiscal. Deprimant e că nu suntem singurii. În toată ţara managerii, contabilii, directorii economici, consultanţii fiscali îşi pun aceleaşi întrebări.

Dificultatea nu se referă încă la aplicarea noilor reguli promovate peste noapte (asta e deja a doua piatră de încercare, dar nici n-am ajuns la ea), ci la înţelegerea lor. Paragrafe care se bat cap în cap, hotărâri de guvern care modifică ordonanţe de urgenţă sau legi organice, norme de aplicare care contrazic legile a căror aplicare ar trebui s-o expliciteze… Suntem exact în povestea cu nebunul care aruncă o piatră pe care zece (mii de) înţelepţi se chinuie s-o scoată.

Prietenilor care mă mai întreabă cum o ducem anul acesta le spun de la o vreme că diferenţa dintre 2009 şi 2010 e cea dintre maladie şi malpraxis. După boala lungă şi grea de anul trecut, ne pregătisem anul acesta pentru convalescenţă. Primim în schimb electroşocuri…

Astea sunt gândurile mele de la o vreme. În loc să-mi consum energiile găsind soluţii, mă învârt în jurul problemei ca un câine în jurul cozii. Insist să prind un înţeles în toată această aiureală, să pricep de nepriceputul: azi batem trei cuie în sicriul iniţiativei private, peste trei zile strigăm la ea “Scoală-te, proasto, şi umblă!”

Pe de altă parte, felul acesta de a pune problema, arătând cu degetul spre sistem şi aruncând pisica în curtea Palatului Victoria, nu mi-e propriu. Psihologii numesc perspectiva asta “externalizare”: a pune succesul sau eşecul pe seama celorlalţi. E o derivă facilă (mama “vinovaţilor” e mereu gravidă) pentru că te scapă de cea mai grea povară: de responsabilitate. Dacă ruşii, americanii, eurocraţii, politicienii, Guvernul, românii, ungurii sau ţiganii sunt cu adevărat de vină pentru că nu merg lucrurile, adevărul e că, orice ai face, ele nu vor merge, aşa că poţi la fel de bine să stai cu mâinile-n sân şi să nu mai faci nimic.

Cum vă spuneam, în ultimele săptămâni n-am fost mereu străin de acest mod de a vedea lucrurile. Noroc că ieri după-amiază am cunoscut-o pe Roxana Vitan, un om cu o experienţă de aproape două decenii în dezvoltarea de programe, companii şi investiţii în economia de tranziţie.

Roxana conduce acum Romanian American Foundation, o fundaţie lansată în primăvara acestui an, care va sprijini dezvoltarea locală durabilă şi antreprenoriatul. În plus, Roxana are o viziune despre dezvoltarea României, în special a zonelor rurale. O viziune pe 10-15 ani, care implică un mix de iniţiative private concertate menite să revitalizeze şi să pună în valoare resursele necunoscute, ignorate ori subexploatate ale acestor zone. N-o interesează cine va fi ministrul Turismului peste cinci ani, nici cine ocupă acum acest portofoliu. E perfect conştientă de faptul că marasmul economic va mai dura cel puţin un an şi jumătate, dar nici asta nu pare s-o zdruncine. E încrezătoare în efectul multiplicat şi civilizator al iniţiativei private în ciuda mediului tot mai toxic în care aceasta trebuie să se dezvolte.

Când vorbeşte despre cum vor evolua aceste proiecte într-o platformă cândva comună, Roxana zâmbeşte transpusă şi te face imediat părtaş la încrederea ei. Aşa cum le prezintă ea, lucrurile chiar au sens.

“O să reuşim. Ştiu asta.”

îmi spune şi eu chiar o cred. Pentru că vorbeşte pe limba mea. E o limbă pe care o vorbesc mai greu uneori, dar pe care sper să n-o uit niciodată.

Lecţia Roxanei mi-a adus aminte de o vorbă a lui Audrey Hepburn:

“Remember, if you ever need a helping hand, you’ll find one at the end of your arm. As you grow older, you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others.”

Tags: antreprenoriat, codul fiscal, externalizare, fiscalitate, impozite, initiativa privata, investitii, management, palatul victoria, romanian american foundation, roxana vitan, tranzitie