:: Elle, iulie 2010

• Cum am devenit dependent
• Locul unde gusturile chiar se discută
• Un festival care nu doarme
• Ce mi-a plăcut
• Ce nu mi-a plăcut
• Ce regret

În pizzeria de pe bulevardul Eroilor la care ne-am oprit pentru o jumătate de oră, cât avem la dispoziţie între două proiecţii, clienţii stau la mese pe scaune de regizor pe care scrie cu litere albe, de-o şchioapă, “ACTOR PRINCIPAL”. Ideea e a celor de la Ursus, sponsorul principal al TIFF-ului, festivalul internaţional de film organizat de Tudor Giurgiu la Cluj-Napoca. Transformarea la care a fost supus localul e grăitoare pentru ceea ce se întâmplă în Cluj în timpul festivalului: oraşul îşi schimbă, pur şi simplu, faţa. Întinereşte, prinde viaţă, devine tumultuos, pasionat şi cinefil: peste tot sunt astfel de mici detalii care îţi aduc aminte că urbea găzduieşte cel mai mare festival de film din România şi, probabil, unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei.

Singurul lucru care nu se schimbă la Cluj nici măcar în timpul festivalului este lentoarea cu care primeşti nota. Îmi imaginez că e o tradiţie locală, aşa că m-am obişnuit să o cer imediat după ce mi se ia comanda. Aşa procedez şi acum, iar după ce terminăm salata şi ciupercile la grătar, pornim în pas alert spre cinema Victoria. Avem deja bilete, aşa că intrăm fără probleme în sală.

Din păcate, nu ne-am grăbit suficient de tare: e trecut de fix, iar toate locurile sunt deja ocupate. O regulă sănătoasă a TIFF-ului spune că, atunci când mai rămân fotolii libere cu câteva minute înainte de începerea proiecţiei, se mai vând bilete în limita acestor locuri. Cei care şi-au luat bilet din timp, dar ajung, ca noi, în ultimul moment trebuie să se mulţumească cu statul pe jos sau în picioare. Deşi rulează “Medalia de onoare”, un film înscris în competiţie, în care joacă Victor Rebengiuc şi de care am auzit deja numai lucruri bune, hotărâm să nu ne supunem la acest supliciu şi plecăm.

Într-o jumătate de oră începe un film israelian la cinema Republica, recomandat de Codruţa Creţulescu, “Cu fanfara în vizită”. Ajungem acolo, puţin dezamăgiţi că am ratat pelicula românească. Totuşi, în ciuda orei târzii (e 11 noaptea), în sala de 1.000 de locuri sunt cel puţin 300 de oameni. Filmul, distins cu un premiu special la Cannes în 2007 la secţiunea “Un certain regard”, spune povestea unei fanfare a poliţiei egiptene care vine să susţină un concert la deschiderea Centrului de Cultură Arabă dintr-un mic oraş israelian. Poliţiştii-muzicieni greşesc destinaţia şi ajung într-o urbe în care, după replica unuia dintre personaje,

“there is no Arab centre here. No culture, no Israeli culture, no Arab, no culture at all”.

Acţiunea şi umorul care se declanşează din această încurcătură mi-au adus aminte de “A fost sau n-a fost”, filmul în care Corneliu Porumboiu obţinea, cu un minim de tehnică cinematografică, efecte comice colosale. Pelicula israeliană are şi ea un succes nebun: în sală se râde zgomotos, se aplaudă şi se bate cu picioarele în podea.

La sfârşitul proiecţiei, ieşim entuziasmaţi. Povestea fanfarei egiptene ne-a câştigat definitiv. Mie mi-a plăcut aşa de tare muzica, încât îmi promit să caut, când ajung la hotel, coloana sonoră. E aproape unu noaptea şi ziua a început la nouă dimineaţa. Am văzut deja cinci filme şi a doua zi îmi propun să încep la fel de devreme. Totuşi, aş mai face o oprire înainte de somn. Nu-mi vine să mă culc în prima mea zi la TIFF fără să trec pe la una dintre petrecerile care contribuie aproape la fel de mult ca şi filmele la bunul nume al acestui festival.

Aşa arată o zi obişnuită din cele zece care compun acest eveniment unic în România: mănânci mereu pe fugă, alergi între cele 13 ecrane de cinema, ratezi inevitabil filme bune pentru că vrei să prinzi alte filme la fel de bune şi nu te înduri să nu bifezi o petrecere, în ciuda cearcănelor tot mai pronunţate cu care te trezeşti dimineaţa. Orele de somn au fost singurele la care am renunţat cu uşurinţă la TIFF.

Cum am devenit dependent

Nu pot să vă mint: deşi e a cincea ediţie la care particip, e prima la care mă integrez perfect în rutina “tiffarilor”, aşa cum le spune ziarul festivalului participanţilor înrăiţi.

Acum şase ani, când am venit prima dată, festivalul era la a doua ediţie. Nu avea amploarea de astăzi, dar în cele trei zile pe care le-am petrecut la Cluj am prins gustul unei atmosfere care nu semăna cu nimic din ce mai cunoscusem până atunci. Mi-am promis că voi reveni anul următor, dar m-am luat cu munca şi n-am mai ajuns decât abia peste trei ani, ca membru în juriul concursului de scenarii organizat de HBO. De atunci, n-am mai lipsit decât de la o singură ediţie, când am organizat (inconştient) o campanie de acţiuni de ecologizare în Moldova exact în perioada festivalului.

În fiecare an îmi promiteam că vin să stau mai mult de trei zile şi în fiecare an îmi încălcam promisiunea. La petrecerea de încheiere, îi ascultam invidios pe spectatorii de cursă lungă, care văzuseră duzini de filme, în vreme ce eu abia bifasem câteva. Anul acesta am avut o discuţie serioasă cu mine însumi şi am hotărât să-mi planific mult mai serios timpul liber. Una dintre sarcinile pe care mi le-am trasat a fost să-mi organizez un concediu cultural de o săptămână, care a debutat la Sibiu, la festivalul internaţional de teatru. Marţi seară m-am mutat, cu bicicletă şi bagaje, la Cluj, de unde n-am mai plecat până duminică.

Deşi acum aveam mai mult timp la dispoziţie, s-a întâmplat un fenomen ciudat: am văzut mai multe pelicule într-o zi decât reuşeam să văd în alţi ani, când, paradoxal, ar fi trebuit să fiu mai judicios cu timpul petrecut în alte locuri decât în sălile de cinema. O explicaţie poate fi că ai nevoie de o anume tihnă pentru a putea “îngurgita” atâta material cinematografic. Altă explicaţie poate fi că TIFF-ul e, pur şi simplu, adictogen şi, ca în cazul oricărei dependenţe, cu cât consumi mai mult, cu atât nevoia de a consuma creşte. Eu prefer, evident, această explicaţie şi, de altfel, nu sunt singurul: i-am auzit pe mulţi vorbind despre “microbul” TIFF sau despre “efectul” TIFF ca despre o boală nobilă de care nimeni nu vrea să se vindece.

Locul unde gusturile chiar se discută

200 de lung-metraje şi 40 de scurt-metraje rulează în fiecare an în cadrul festivalului. Selecţia o face Mihai Chirilov, director artistic al festivalului încă de la prima ediţie, care vede, doar pentru TIFF, în jur de cinci-şase sute de filme şi participă la alte zece festivaluri de film pe an.

Radu Muntean şi Tudor Lucaciu, regizorul şi directorul de imagine ai peliculei mele preferate la TIFF 2010, "Marţi după Crăciun" (foto: Adi Marineci)

Din punctul meu de vedere, de spectator amator, care face doar o dată pe an o supra-doză de cinema, selecţia de anul acesta mi s-a părut foarte variată şi echilibrată: indiferent de gusturi, preferinţe şi interese, aveai de unde alege. Dar cel mai mult am apreciat că, deşi atât de diferite între ele, toate aceste producţii păreau să aibă o trăsătură comună. Mihai Chirilov încearcă să reconcilieze mai multe tipuri de public de film, care sunt foarte nişate, şi să le pună laolalta în cadrul aceluiaşi eveniment:

“Când fac selecţia, încerc să am un gust cât mai universal, dar caut preponderent filmele inventive, filmele care îmi aduc ceva nou”, spune criticul de film. “Prefer filmele nu neapărat perfecte, care îşi asumă riscuri, decât filmele perfecte care merg la sigur. Pentru mine filmul nu e ceva la care te duci să te relaxezi, nu e un spa. Filmul trebuie să provoace, să îţi repugne, să te pună pe gânduri, să îţi chestioneze întregul sistem de valori şi să îţi pună un set nou de întrebări la chestii la care ai găsit de mult răspunsuri.”

E un pariu care lui Chirilov îi reuşeşte de fiecare dată: nu există ediţie fără controverse, fără pelicule care stârnesc pasiuni, deopotrivă idolatre şi contestatare. Acesta este, de altfel, unul dintre “efectele” TIFF-ului: prezenţa foarte mare de critici şi iubitori pasionaţi de film, confruntarea cu opinii extrem de diverse formulate de voci competente te face mai tolerant şi te ajută să înţelegi că singura cale pentru a-ţi educa gustul este să admiţi că, de fapt, gusturile trebuie să se discute.

Un festival care nu doarme

Dar TIFF-ul e mult mai mult decât cele peste două sute de proiecţii de film. Petrecerile festivalului sunt deopotrivă legendare şi tradiţionale, cum este petrecerea HBO din Clubul Diesel, petrecerea Kodak de la restaurantul Chios, de pe lac, petrecerea cu fanfară de sâmbătă, care urmează Galei de Premiere, sau petrecerea de duminică a voluntarilor, care încheie propriu-zis acest maraton cinematografic şi monden.

Pentru mine sunt de nepreţuit prânzurile organizate ad-hoc la Baracca sau la Napoca 15, când se unesc mesele şi te trezeşti că stai de vorbă cu regizorii, actorii sau directorii de imagine ai filmelor pe care le-ai aplaudat îndelung. Memorabile sunt, de fapt, toate mesele, cafelele şi petrecerile, la care oamenii cei mai diferiţi discută aproape obsesiv despre filmele din festival, ca într-o Castaglie imaginată de Hermann Hesse, o lume din care economia în derivă, politica demagogică şi proasta guvernare par să lipsească.

Lui Tudor Giurgiu i-a reuşit o performanţă cu care niciun primar al Clujului nu se poate lăuda: a transformat, preţ de zece zile, oraşul de la poalele Feleacului într-o capitală. Cred că niciun alt festival din România, fie el de muzică, teatru, film sau modă, nu reuşeşte să strângă atâta lume bună pe metru pătrat. TIFF-ul e un fragment dintr-o Românie mai bună.

Ce mi-a plăcut

“Marţi după Crăciun”. Îmi place tot ce-a făcut Radu Muntean, dar acesta mi se pare filmul lui cel mai bun. Cuplul (nu doar pe ecran) Mirela Oprişor şi Mimi Brănescu e o revelaţie, iar Maria Popistaşu a evoluat enorm de la “Legături bolnăvicioase”. Imaginea (Tudor Lucaciu) e impecabilă.

“Medalia de onoare”, în care Victor Rebengiuc face un rol amuţitor.

Ursus Open Air, ecranul gigantic din Piaţa Unirii. Proiecţia în aer liber a filmului “Eu când vreau să fluier, fluier” a înregistrat cel mai mare număr de spectatori (1,300) din cadrul festivalului, după proiecţia de deschidere cu “Soul Kitchen”.

“Fiii cubei”, povestea puştilor cubanezi flămânzi şi naivi care fac box ca să scape de sărăcie.

“Lumea văzută de Ion B.”, un documentar de Alexander Nanau şi Mircea Olteanu despre Ion Bîrlădeanu, artistul colajelor care trăia la ghenă.

Bicicleta mea pliabilă Brompton care m-a ajutat să nu ratez câteva proiecţii.

“Bună. Ce faci?”, un film comercial, proaspăt şi neconvenţional (pentru cinematografia românească) de Alex Maftei.

Sala de fitness din complexul Aquina unde mi-am tratat excesul de sedentarism de la festival.

“Cameleon”, un “The Talented Mr. Ripley” maghiar.

“Life During Wartime”, o parodie amară genială.

“Vremuri de altădată”, un film maghiar fără cusur, o poveste impresionantă.

Ce nu mi-a plăcut

Că n-au mai existat abonamente pentru participanţii care nu erau nici jurnalişti, nici cineaşti, nici VIP-uri.

Sesiunile de Q&A. Multe întrebări stupide, absurde sau inutile. Totuşi, e mai bine decât acum câţiva ani, când lumea nu punea întrebări deloc.

“Mănuşile roşii”, un film (prea teatral) făcut de Radu Gabrea după un roman scris de Eginald Schlattner despre infernul concentraţionar comunist.

Comentariile lipsite de curtoazie ale Ancăi Grădinariu la adresa foştilor invitaţi de onoare ai festivalului (în scurtele istorii ale ediţiilor anterioare, publicate în ziarul festivalului).

“Altiplano”, film de artă, film antropologic, film eco, film filosofic? Cred că nici regizorii nu s-au hotărât…

Petrecerile din Stuf. Prea mult fum, prea multă lume, prea mic locul.

Ce regret

Că am ratat “Felicia înainte de toate”, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf (dar l-am văzut deja la Bucureşti, excelent!) şi filmul maghiar cu Oana Pellea, Răzvan Rădulescu şi Andi Vasluianu.

Că am plecat duminică dimineaţă şi nu am mai prins “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, de Andrei Ujică.

Că nu l-am mai văzut pe Chirilov dansând ca în alţi ani.

Tags: actor, alex maftei, alexander nanau, altiplano, anca gradinariu, aquina, baracca, cameleion, cannes, chios, cinema, cluj, codruta cretulescu, cu fanfara in vizita, diesel, eu cand vreau sa fluier fluier, felicia inainte de toate, filme, hbo, ion birladeanu, israel, kodak, life during wartime, manusile rosii, maria popistasu, marti dupa craciun, medalia de onoare, melisa de raaf, mihai chirilov, mimi branescu, mircea olteanu, mirela oprisor, napoca 15, porumboiu, radu gabrea, radu muntean, razvan radulescu, soul kitchen, stuf, tiff, tudor giurgiu, tudor lucaciu, un certain regard, ursus, victor rebengiuc, vremuri de altadata