Duminică dimineaţă, pasagerii cursei Tarom de Cluj aşteaptă cu ochii cârpiţi de somn sosirea bagajelor. E 7.30 şi aeroportul e încă pustiu. Cei care au călătorit doar cu bagaje de mână au plecat deja. Suntem vreo 30 de oameni şi pe mulţi dintre ei i-am văzut la TIFF, festivalul de film de la Cluj.
Deodată se aude un ţiuit, becul galben de sub monitor se aprinde şi luminează intermitent. După 30 de secunde, banda rulantă începe să funcţioneze şi pasagerii se aşază în şir indian de-a lungul traseului şerpuit pe care vor circula geamantanele. Nimeni nu mai vorbeşte şi privim cu toţii fanta dreptunghiulară prin care ar trebui să sosească bagajele. Trece un minut, mai trec vreo două şi nimeni nu mişcă: doar banda neagră, de cauciuc, continuă să ruleze cu viteză constantă prin faţa ochilor noştri. Un coleg jurnalist, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, rupe tăcerea:
Asta zici că e o secvenţă de Cristi Puiu.
Anecdota stârneşte hohote de râs, semn că suntem mai mulţi cei care asociem o secvenţă în care nu se întâmplă nimic cu ultima peliculă a regizorului român.
Am prins cu greu bilete la proiecţia de gală care a deschis Zilele Filmului Românesc la TIFF. Proiecţia era sold-out încă de marţi, iar joi, cu o oră înaintea începerii, holul încăpător al cinematografului gemea de lume. Prin iscusinţa şi amabilitatea Ancăi Maco, am reuşit să obţin mult râvnitele bilete, mi-am ocupat locul în sala de o mie de locuri a cinematografului Republica şi am răsuflat uşurat. Ceea ce nu ştiam era că adevărata încercare abia începuse.
Invitat de Mihai Chirilov pe scenă, Cristi Puiu este primit în aplauzele furtunoase ale sălii. Regizorul Morţii domnului Lăzărescu îşi primeşte omagiul cu modestie şi ne spune acelaşi lucru pe care l-a spus şi înaintea proiecţiei de la Cannes, unde Aurora a concurat în secţiunea Un certain regard:
Filmul durează trei ore, dacă aveţi nevoie la toaletă, mergeţi acum.
După ce Chirilov traduce în engleză îndemnul frust al regizorului, acesta încheie în aceeaşi notă:
Vă doresc răbdare.
Recunosc că pelicula mi-a stârnit interesul în prima oră, în care nu se întâmplă, de fapt, mare lucru. Viorel, personajul principal interpretat de Cristi Puiu, face câteva drumuri, din care ne dăm seama că pregăteşte o crimă pentru că-şi achiziţionează o puşcă şi nişte gloanţe contrafăcute. Din alte câteva scene, înţelegem că se află în timpul unui partaj care succede unui proaspăt divorţ. Dar aceste câteva certitudini plutesc într-o zeamă obscură, plină de mister. Nu pricepi cine sunt celelalte personaje, ce relaţii există între ele sau ce rost au anumite secvenţe care trenează chinuitor, cum este cea în care, la duş, personajul principal îşi examinează îndelung corpul cavernos, prepuţul şi glandul.
Pe la sfârşitul primei ore, eram deja însetat după o fărâmă de sens şi eram convins că toată această aşteptare va fi răsplătită în secvenţele care vor urma. Tot atunci, Viorel îşi încărca arma în parcarea subterană de la Universitate şi împuşca doi oameni a căror identitate mi-era necunoscută. Am jubilat. Mă aşteptam ca, în continuare, o rezolvare inteligentă să clarifice lucrurile şi să aşeze toate aceste piese de puzzle într-un tablou inteligibil.
Aşteptarea mi-a fost, din nou, înşelată. A trebuit să accept că “Aurora” e un film care se târăşte spre deznodământ cu viteza melcului. În decursul celei de-a doua ore, am putut să observ mai bine ce făceau colegii mei de suferinţă: căscau, îşi priveau ceasul sau telefonul mobil, trimiteau mesaje. Le-am urmat exemplul, dar plictisul pusese deja stăpânire pe mine fără drept de apel. În ciuda tuturor eforturilor mele de a urmări cu interes acţiunea care curgea cu încetinitorul pe ecran, am sfârşit simţindu-mă captiv într-o sală în care, deşi toată lumea vedea că Regele e gol, cu toţii ne sileam să-i admirăm hainele cele noi pentru a nu strica vraja.
Inamicul numărul unu al acestui film este creierul spectatorului. Creierul are tendinţa de a simplifica. Nu i se reproşează unui film american că durează trei ore. De ce să nu zici «nu am chef să gândesc trei ore». Nu vrem să ne fie pus creierul în funcţiune timp de trei ore.
a declarat Cristi Puiu la sfârşitul proiecţiei. N-am fost acolo. Creierul meu de spectator superficial şi nerafinat, care refuză să accepte că un film în care nu se întâmplă nimic timp de două ore merită urmărit, a învins. M-am ridicat şi am plecat.
La începutul proiecţiei, Mihai Chirilov spusese:
Este filmul pe care îl aştept de multă vreme de la Cristi Puiu.
La ieşirea din sală, eu încă aşteptam să înceapă filmul.
:: Elle, iulie 2010
Iti multumesc Dragos, ca inca mai scrii despre TIFF, indiferent de imprejurari si margini.
stai pe-aproape, urmează o cronică pe larg a TIFF-ului.
bai, nu cred ca trebuia sa te duci de la inceput. mi-e greu sa cred ca nu stiai despre tine ca nu-ti plac filmele de genul asta; au si ele un target si ar trebui sa-l respecti. nu e okay sa te apuci sa scrii nu tocmai dragut despre Aurora doar pentru ca n-ai rezistat tu; sunt convins ca pentru altii e o bijuterie.
Nici mie nu-mi place ananasul si sunt convins ca daca as avea blog si as fi uber-popular nu m-as apuca sa scriu despre asta. Si nu, nici despre neputinta mea de a-l manca. Simti ca nu esti in target, taci. Nu spui doar pentru ca esti obisnuit sa te auzi vorbind
daca-mi permiti: site-ul e foarte organizat acum (dar nici inainte nu era deloc rau), doar ca fontul ales pentru titluri e nitel cam obositor, strang pleoapele cand citesc si asta-mi creeaza niste disconfort; ma rog, poate m-oi obisnui
@carioca, mulţumesc pentru comentariu. ştiu că era ok şi înainte, dar după aproape doi ani simţeam nevoia de o schimbare. am să mai cer feedback despre font.
alex-mishu: dragos nu a pus o eticheta, ci pur si simplu si-a exprimat parerea. filmul in chestiune poate fi o bijuterie pentru unii si un bilet spre timp pierdut pentru altii. Ulysses al lui James Joyce e un roman extrem de greu digerabil, daca vrei aproape la fel ca si acest film asta nu inseamna ca e mai putin pretios.