Sâmbătă şi vineri Pro TV a difuzat cele două părţi ale ediţiei “Serviţi, vă rog!” la care am participat astă-vară în Delta Dunării. Mi s-a făcut brusc dor de rolul de gazdă, aşa că am pus la cale cu Violeta următoarea poveste:
Joi, 9 septembrie, între orele 11 şi 22, dacă veniţi să prânziţi sau să cinaţi la micul bistro de slow-food Violeta’s Vintage Kitchen (situat în Str. Batiştei, nr. 23, colţ cu Jean Louis Calderon), îmi va face plăcere să vă iau comanda şi să vă aduc delicioasele bucate preparate de Violeta. Joi dimineaţă am să public aici meniul zilei (pentru cei care n-au mai fost niciodată, meniul la acest bistro se schimbă în fiecare zi).
Cu Laura Belecciu şi Radu Naum la Violeta's Vintage Kitchen
Acum un an şi ceva am venit împreună cu Radu Naum şi cu Laura Belecciu la Violeta ca să ne înveţe cum să facem pâine de casă. Mi-au plăcut aşa de mult bistro-ul şi bucatele Violetei, încât am devenit unul dintre obişnuiţii localului. Când vin aici, mă simt ca acasă, aşa că mi-am zis că n-ar strica să mă şi port ca acasă: adică să aşez masa, să-mi invit prietenii şi să-i servesc cu plăcere.
Dacă vreţi să vă număraţi printre clienţii mei de joi, folosiţi cu încredere telefoanele 021 310 06 81 / 0722 525 643 / 0724 900 757 şi adresa de mail restaurant [at] violetas [punct] ro pentru a face rezervări. Bistro-ul e mic, aşa că vă recomand să vă grăbiţi sau să vă alegeţi nişte ore mai puţin aglomerate (15-18).
Vreau, de asemenea, să invit din partea casei o cititoare sau un cititor să ia cina la bistro joi seară împreună cu o prietenă / un prieten. Ceea ce aveţi de făcut pentru a câştiga această cină este să-mi lăsaţi până mâine seară într-un comentariu la această însemnare o amintire legată de o mâncare preferată din copilărie (nu mult, un paragraf-două). Autoarea / autorul celei mai frumoase poveşti (în opinia mea) va câştiga premiul.
Vă aştept joi cu şervetul pe mână să vă puneţi burta la cale şi sufletul în bună pace.
P.S. Am să anunţ tot azi, dar mai pe seară, comentatorii de săptămâna trecută care au câştigat cărţi pe okian.ro
M-am uitat un pic de tot pe site-ul Violetei…m-a facut sa-mi fie pofta de pranz la micul dejun 😛
Povestea asta mi-a adus aminte de copilaria mea traita in mare parte la tara: cum caram ciocani de porumb ca sa fac focul in cuptorul din curtea bunicii in timp ce bunica plamadea aluatul, bucuria cu care rupeam painea proaspat coapta (desi imi ardea palmele) si mirosul de patrunjel proaspat din ciorba de pui ….. imi e dor !
Felicitari pentru aparitia la “Serviti va rog!” si pentru munca depusa! 🙂
Imi amintesc cu nostalgie de casuta mea de pamant,undeva la periferia Brailei,in imediata apropiere a unei paduri de stejari,cum ma grabeam sa ajung,dupa 5 ore petrecute la scoala.Acolo ma asteptau micile turtite rumene ,proaspat coapte si borsul de loboda in care abundau mici frunzulite de leustean,foile de ceapa fara de care borsul nu avea gust,placinta cu bostan abia scoasa din cuptor…
Ce imi vine in minte este borsul de peste pe care-l face Mamitza:), si inghetata de vanilie si de ciocolata-parfait pe care le facea mama si din care mancam dintr-o data cate o cratita intreaga 🙂
Si ciocolata de casa facuta tot de mama din care mancam cate jumatate de tava dintr-o data.
In primul rand, felicitari pentru participarea la emisiunea “Serviti va rog!”!
Eu am amintiri foarte frumoase legate de gatit si mancare. Cel mai mult imi placeau macaroanele cu branza, erau delicioase, si chiar daca am incercat zeci de retete, nu se compara cu cele facute de bunica mea. Tin foarte bine minte ca erau niste macaroane groase, pe care le foloseam si pe post de pai ca sa beau lapte in fiecare seara. La tara mancarea are alt gust, mai ales ca toate ingredientele sunt de cele mai multe ori din cultura proprie. Imi este dor de cozonacii facuti in cuptorul de la soba, stateau ore bune la copt, dar erau cei mai buni cozonaci. Si nu in ultimul rand, turtele facute pe plita, sunt preferatele mele, puteam sa traiesc numai cu turte toata ziua, altceva nu-mi mai trebuia.
Cu toata tehnologia din ziua de azi, tot mancarea gatita in tuci de aluminiu si in vasul de lut este cea mai gustoasa. Eu ma consider norocoasa fiindca am parinti la tara, si de acolo ma aprovizionez cu fructe si legume adevarate, gustoase si naturale.
Apropo de tema ta, mi-e dor de ceva timp de-acum de ceva f. simplu: de paine cu magiun si o cana cu lapte fierbinte, proaspat muls. Imi amintesc de bunica care facea in fiecare toamna magiun de prune, in curte, la foc; si avea magiunul ala cel mai bun gust, dulce-acrisor si usor afumat…
Din farmecul vacantelor de iarna la tara facea parte binenteles focul din soba cu plita, care se reflecta in tavan in fiecare seara si cu care adormeam. Iar dimineata, cand in camera era deja racoare, ne astepta bunica cu paine, magiun, lapte proaspat…
Ah, si laptele prindea un pic de caimac in cana.
Intre timp eu am crescut si am trecut din ce in ce mai rar pe la tara, iar bunicii s-au stins…dar amintirile nu mi le poate lua nimeni..
In copilarie as fi putut manca cartofi prajiti la micul dejun, la pranz si la cina aceleiasi zile:) Tin minte ca mai mult bunica imi facea pe plac si, in fiecare seara de vacanta, ma astepta atat pe mine cat si pe verisoara mea cu cate o farfurie plina de cartofi aurii, bine sarati, asortati cu o alta farfurie, mai mica, cu smantana. Nu stiu daca a fost doar ciudatenia copilariei noastre sau si altii se regasesc in acest deliciu culinar, insa intotdeauna mi se parea ca in farfuria verisoarei mele se gasesc cei mai buni cartofi si cea mai buna smantana…iar cum impresia era reciproca, ne placea sa mancam fiecare din portia celeilalte, pastrandu-ne in acelasi timp in fata farfuriile impartite initial. Deh, gaina vecinului e intotdeauna mai grasa 🙂
Nu ma pot referi la un anume fel de mancare, mi-e dor de mancarea lui “mami”, si mi-e dor s-o vad gatind-o 🙂
P.S. parca totusi…galuste cu prune 😀
Dădaca mea, Taru, era o femeie simplă. Dimineaţa, mă lua de mână şi făceam piaţa, apoi uneori urcam dealul la cimitir să punem flori la mormântul bărbatului ei, coboram spre biserică s’aprindem lumânări pentru vii şi tot în tandem, răzbăteam până la mercerie când Taru avea nevoie de stofă sau nasturi. Aveam 5 ani şi băteam kilometri de-a lungul şi de-a latul Medgidiei, Taru şi cu mine.
Răsplata uneori era o prăjitură excelentă, grunjoasă, pe care Taru o făcea într-un ceaun negru cărbune, şi pe care mi-o tăia felii, ca de tort. Adoram mirosul puţin ars al prăjiturii care se lipea de ceaun, şi cel mai mult îmi plăceau cojile afumate pe care abia le râcăiam cu furculiţa. La sfârşit,Taru mai turna lapte proaspăt şi adăuga un pic de zahăr, mâncam restul de prăjitură aşa, îmbibată şi dulce.
Am pus-o puţin pe mama la încercare când am rugat-o mai târziu să-mi facă prăjitură galbenă ca Taru. Acasă mâncam negrese, bezele şi choux à la crème, care îmi plăceau foarte mult şi totuşi, insistam eu, prăjitura galbenă are cu totul alt gust! Exasperată, mama a sunat-o într-un final pe fosta mea dădacă să afle cu ce mă vrăjise. Au râs amândouă. Păi, mă-mă-li-gă.
Copilaria mea miroase invariabil a paine la ţăst. Un clopot mare de metal, asezat cuminte pe cimentul curatat cu grija, ridicat apoi cu un scripete pentru a vara sub el focul aprig ce urma a fi indepartat dupa ce isi indeplinea menirea. Si painea cruda asezata apoi peste bruma de cenusa ramasa si acoperita cu clopotul deja rosu de care ma feream si eu si sora si verisorul meu, dar pe care il priveam cu veneratie stiind ce bunatati coace acolo.
Am noroc ca inca mai am bunici la tara. Si ca bunica mea inca este o olteanca zdravana, care lupta cu inversunare cu varsta si care nu admite ca a venit vremea sa “o lase mai moale cu treburile gospodariei”. Vesela, cu sortul patat de bunatatile pregatite in cuptorul cu lemne sau pe soba. Nu admite ca nepotii sa o vada altfel. Si in continuare pregateste painea proaspata, rata pe varza in soba, minciunelele (un fel de gogosi..), ciorba de curcan. Nu face toate astea pentru ca vrea sa para mai tanara. Pur si simplu vrea sa ne mentina mereu vine amintirea copilariei noastre la tara.
Defapt, bunica mea este amintirea copilariei mele. Si scriu azi, aici, pentru ca mi s-a facut un dor nebun de ea.
Dor imi mai este de colarezii bunicii mele, de placinta cu dovleac, de varza calita si acrita cu corcoduse verzi, dar mai ales, imi lipseste, mirosul gogosilor calde la ceas de trezire.
Eram mici, eu si fratele meu, insa am stiut dintotdeauna ca astea-s clipele care ne vor ramane vesnic imprimate pe retina: bunica pregatind de-ale gurii.
Dupa ce am citit postul tau, am realizat ca si pentru mine e o surpriza prima amintire legata de mancarea preferata din copilarie…De ce? Pentru ca ea nu este legata de bucataria mamei sau de plita bunicii de la tara, ci de camin (gradinita in termeni capitalisti). Si acum imi lasa gura apa cand ma gandesc la ciorbita de fasole facuta in oala de 100 litri – cred ca exagerez, dar la 4-5 anisori toate vasele de acolo mi se pareau enorme. Daca as gusta-o acum, poate ca nu ar mai avea nimic special, dar in mintea mea de atunci toata mancarea de acolo era mai buna tocmai pentru ca la masa erau toti prietenii mei de joaca :p
Niste maini batrane dar frumoase framantau bine faina cu oua pana prindea contur un aluat neted si atat de perfect in ochii mei de copil. Taiteii de casa in fasii late, albi, plini de faina, cu o mireasma fina care iti imbata sufletul de o fericire atat de simpla…sunt aminitirea cea mai frumoasa pe care o am de la bunica mea (pe care am pierdut-o din pacate mult prea devreme si o data cu ea si o parte din copilarie). In momentul in care, dupa atata asteptare, primeam o farfurie mare de supa de pui cu taitei, simteam ca tot ce era mai important in lume era acea zeama clocotinda, cu acel verde crud de patrunjel care-ti capta toate simturile si cu acei taitei care se leganau agale prin supa dupa miscarea lingurii mele.
Karin cred ca prajitura aia de la ceaun era mai degraba mamaliga colorata!Dadacele nu-s cele mai bune persoane din lume,doar copiii cred asta!
Cozonacii de casa mi-au placut foarte mult in copilarie!Imi amintesc ca-i facea o matusa de-a mea intr-un cuptor mare de lut,ieseau foarte mari si rumeniti si dupa ii ungea cu o pana inmuiata in ou si zahar pentru luciu!Fierbinti si cu ingrediente naturale erau de-a dreptul deliciosi si nu se comparau cu astia de-i gasesti in supermarket!
felicitari pentru participarea la emisiunea ” Serviti va rog”. Mai rar oameni asa ca tine
Am avut parte de cei mai intelegatori si iubitori bunici. Unul mi-a daruit un sezlong facut de mainile lui de tamplar iscusit, iar celalalt privilegiul de-a imi hrani cu dragoste si imaginatie corpul, eu fiind lacoma sa hranesc mai inainte de toate mintea. Le datorez beneficiul tuturor cartilor citite in timp ce bunica ma ademenea cu spuma de capsuni, galuste cu prune, cozonac cu mac sau prajitura cu nuci si miere.
Dar desertul meu preferat se numea „nutli” sau „nudli”, nu stiu nici azi cum e corect. Bunicul a fost ungur, bag sama ca de pe linia lui au venit aceste degetele din acelasi aluat cu al galustelor, tavalite prin gris sau pesmet. Si-mi amintesc cu emotie vremea „Ciresari”-lor, volumele care m-au tintuit sub vita de vie cu sufletul la gura, in timp ce o imploram pe mamamare sa isi petreaca doua ceasuri in bucatarie pentru ca placerea sa fie totala, inegalabila. Se mancau usor si repede in timpul lecturii, asa incat, cand castronul era gol sau cartea la final, de undeva trebuia sa incep din nou. Un alt titlu sau o noua portie.
Nimic nu a mai putut inlocui acest rasfat gastronomico-literar asezonat cu cea mai induiosatoare declaratie de dragoste a mamei mele mari care imi spunea cu tandra ingrijorare in glas: „Nu mai invata atat de mult! O sa innebunesti…”
Am cunoscut prin intermediul blogului o fata desteapta care nu-i din capitala si cu care am stabilit sa ma intalnesc saptamana asta in Bucuresti, sa mancam ceva si sa ne cunoastem mai bine. Daca vom merge la Violeta’s Vintage Kitchen si vom primi mancarea gatita de Violeta de la Dragos Bucurenci va fi cu atat mai interesant, de aceea iti voi spune urmatoarea poveste:
In copilarie imi doream foarte mult sa mananc “rabdari prajite”. De multe ori cand o intrebam pe mama ce mancam, ea imi raspundea: ” ei bine, azi o sa mancam rabdari prajite.” Dar cand venea momentul mesei tot timpul recunosteam alte mancaruri si constatam cu tristete ca mama nu se tinuse de cuvant.
Cred ca ani intregi am asteptat felul asta de mancare degeaba. Intr-o zi, cand am implinit 7 ani am rugat-o pe bunica sa-mi faca rabdari prajite de ziua mea. Bunica a ras si eu mi-am pus pentru prima data problema ca s-ar putea sa fie ceva ciudat cu mancarea asta. Rad si acum cand imi amintesc momentul in care am inteles ca rabdarile astea, fie ele prajite sau nu, nu-s rotunde cum mi le imaginam.
Asadar, cuvinte cheie:
amintire,
mincare preferata,
copilarie,
un paragraf – doua.
Sa zicem o copilarie si doua bunici.
In gradina uneia gaseam
cele mai aromate gutui
toamna,
din gradina celeilalte ma saturam
cu cele mai dulci cirese amare
vara.
Doua gradini si doua bunici,
doua capete de tara intre care mi-am prelungit copilaria.
Acum, cu doua borcane de dulceata,
unul de gutui
si altul de cirese amare,
intre doua capete de lume
imi savurez copilaria.
Mi-ar placea sa ajung dar distanta asta … Felicitari pentru aparitia de la “Serviti va rog” …ai demonstrat ca esti un om de nota 10 !…
Amintirea mea frumoasa este legata de Spitalul Facultatii de Stomatologie Bucuresti. In urma unei intamplari nefericite am suportat o interventie chirurgicala, astfel incat doua saptamani am mancat “cu paiul” cum se spune. Medicii i-au facut mamei mele meniul permis: compoturi, sucuri de fructe, frisca, inghetata si cam tot ce-ar fi putut face fericit un copil necajit! Nu mica le-a fost mirarea cand tot ce-am vrut a fost ceai de zahar ars si iaurt la borcan mic. (Borcanul era din sticla cu un capac anemic din staniol, imi amintesc bine. Si ceaiul mi-l aduce mama intr-o sticla de lapte – cine le mai stie?) Mda, ce rasfat pe mine: ceai de zahar ars si iaurt la borcan de sticla, timp de doua saptamani! Nu glumesc. … Violeta stie sa faca ceai de zahar ars?
Intr-o dimineata a venit tata de la schimbul III, de la uzina. Trecuse prin fata alimentarei, cred ca era prin 1984, cand nu prea se mai gasea nimic, si prinsese din intamplare, lapte la sticla, unt si paine calda.
Eram inainte de plecarea la scoala si ne-a chemat sa ne dea de mancare: lapte aproape firbinte, felii groase de paine aburinda si cate un strat gros de unt aproape topit pe felii. Muscam din paine si sorbeam laptele… Cel mai bun din lume, parca nu mai mancasem niciodata… Fusesera ani de cand nu mai simtisem gust de unt si lapte proaspat, doar de lapte praf inecacios si margarina …
A mai auzit cineva de “Puricei”?! Ceva de prin zona Ramnicu-Sarat, pe unde-am copilarit….
“Puricei” se prezentA (ca nu erau multi puricei ci un fel de mancare) 🙂 ca o tigaie de tuci in care se prajeau carnitza de porc gen jumarele, mamaliga rece si branza sarata…foarte adesea cred ca era cas sarat de oaie. Desi imi imaginez ca era cam grea pentru un copil, era pasiunea mea…as fi mancat “Puricei” oricand…!
In afara de “Puricei” si painea rotunda prinsa direct cu sarma pe portbagajul bicicletei cu care venea tataia de la brutarie, nu-mi amintesc alta mancare!
PS! Cu asa combinatie de participanti editia asta de “Serviti va rog!” a fost printre cele mai reusite..si mai firesti!
cand eram mic ne facea mama flori de salcam,date prin ou si zahar vanilat.Oau.Sunt dulci si suculente.Sau socata (din flori de soc-natural 100%,eco,cum s-ar zice azi).
Mi-am adus aminte de o mancare facuta de mama mea,pe vremea cand eram copil, ceva ce nu am mancat in alta parte, ceva de care nu am auzit vorbindu-se la altii..Este o combinatie de orez cu dovleac(acela portocaliu din care se faceau placinte bune bune la tara) taiat cubulete mari si puse la cuptor (chiar am s-o rog sa-mi dea reteta cand mai ajung pe acolo). Recunosc ca in copilarie nu ma incanta foarte tare, dar acum as manca o tava intreaga..
Te-am vazut intr-o emisiune , la protv,. Mi-ai placut foarte tare, esti deosebit.
tocmai ce am revenit la tine pe blog si asta pt ca te-am vazut vineri si sambata la “serviti va rog” in opinia mea tu ar fi trebuit sa fi castigat macar pentru sacrificiul tau de a te trezi la 4.30 …. sa revenim la concursul tau m-am uitat un pic pe site-il Violetei si mi-am adus aminte de ceva placut din copilarie cand mama imi facea colarezi cu lapte offf …. amintiri din copilarie ….. ar fii o placere sa cinez pe data de 9 septembrie fiind si ziua mea de nume mult spor in servirea clientilor .
Nepoata si fiica de padurar, am copilarit mai mult la canton, in padure, alaturi de bunici. Alergam toata ziua si cantam melodiile Corinei Chiriac cat ma tineau puterile, dadeam cu matura in oborul oilor si pe batatura, dadeam la peste cu undita facuta de tataie cu ata de papiota si pluta de cocean. Tare mi-e dor de acea perioada si ma doare ca nu o pot oferi si eu copiilor mei!
Cat despre mancare, mi-e tare dor sa mananc ceva ce numai atunci mancam: fagure cu miere, direct din centrifuga, mamaliga cu miere, ca painea era ‘pe ratie” si nu prea ne ajungea, fragi din fata cantonului, paziti cu strasnicie in fiecare zi, sa nu-i manance altcineva cand se coceau, dude din dudul din curte, gogosi facute cu lingura si, mai ales, ciupercile coapte pe plita, in care tataie punea putina sare.
Citind toate povestile astea am un sentiment ca… vreau sa arunc computerul, sa nu mai vad fire, betoane sau vreun alt fel de aparatura si sa stau la tara undeva deaparte, cu miros dulce de brusture si intepator de brad, sa mananc numai ce imi ofera pamantul. Imi dau seama cat de mult m-au marcat toate acele clipe cand stateam la tara, intr-un sat din Vrancea in jurul plitei si bunica punea ciuperci cu sare si mancam cu mamaliguta ca si cum mancam pentru prima oara, imi amintesc gustul ciorbei rosii de loboda, al cozonacilor fara nuca facuti in canite special pentru mine sau al prajiturilor “nuca” si “piersica”. Si cel mai mult imi placea (si inca ador sa fac asta) sa mananc cu mana…Si stiti ce? Toate astea nu e musai sa dispara din viata noastra daca noi nu vrem. Le putem recrea. Numai sa ne dorim asta.
Imi amintesc cu drag cand eram mica,la tara,mancam mamaliguta cu branza facuta de bunica in fiecare seara.Aburii ieseau din mamaliga atat de placut incat mirosul mi-a ramas intiparit si acum in minte,mai ales ca mancam dintr-o singura farfurie impreuna cu varul meu,nu conta ca era masa de dimineata,se pranz sau de seara.Aceeasi farfurie cu mancare ne-a invatat sa fim uniti si sa nu uitam de unde am plecat.
Mi-a placut in delta cu voi. Dar ce faci frate ca te trezesti la 4… ai vazut ca totusi un bun discurs( cel al Roxanei pe vaporas) te poate desemna castigator? Oricum m-am destins privind la voi… Tonciu de senzatie chiar mi-a placut… nu la mine acasa, dar pe fond super. La Valcea nu este o astfel de locatie( ca a Violetei), dar cu sprijinul prietenilor de la Transilvania am facut la noi in curte un fast food, unde ultima oara am gatit la foc mic ardei, vinete, dovlecei, turta in foi de nuc( de senzatie), o bucatica de pastrama .. pe care le-am stropit cu un pahar de vin de casa de la Ganeasa(Olt). Din copilarie nu mi-e dor de nimic ,culinar vorbind, pentru ca am sansa ca mama sa fie alaturi de noi si acum. Laudabila initiativa de marketing si nu numai. Cu bine si succes!
toti spun : ca la mama acasa, ca la bunica acasa … eu am in minte piureul de la gradinita, acela mi-a creat o senzatie unica care si acum imi face mama sa ma intrebe : e ca cel de la gradinita…sau nu ?
Felicitari pentru aparitia de la “Serviti va rog!”.M-am bucurat sa vad ca ti-ai pastrat gentiletea si eleganta.Nu ca m-as fi temut ca le-ai putea pierde ,dar ,e bine sa te revad.Ai facut o echipa buna cu roxana si garantat va fi o experienta cu clasa si cea de la bistro.
Felicitari si spor la treaba!
Copilăria….. ah..câmpuri verzi, pădurea, râul.Peste tot primau mirosurile.Mirosul de iarbă crudă, de cimbrişor şi mentă, de mierree plutea în aer fiind curmat în fiecare zi de mirosul pâinii în ţest spoită cu ou sau roşii ,pentru a avea coaja rumenă, de pâînea umplută cu brânză,omleta făcută într o tigaie de fontă cu trei picioruşe, ciorbiţa de pui cu zarzavaturi proaspete şi puiul prăjit în ceaun.Într un fel de contrast cu ceea ce gătea bunica Ecaterina în casa de la ţară, casa mamei,era ceea ce gătea Elvira, bunica din partea tatălui, o italiancă refugiată în timpul războiului în zona în care locuiesc şi eu azi.În casa celei din urmă pluteau alte mirosuri,îmbietoare de asemenea.Bunica ne pregătea c pinsa,un fel de lipie, paste preparate în diferite moduri şi gnocchi, preferatele noastre.
Am avut parte, din fericire, în copilărie de educaţie ,tradiţii şi mâncăruri româneşti şi italieneşti pure.
Cam greu de înţeles este însă, minunata combinaţie a aromelor , pentru cei ce nu au trăit aşa ceva!
Felicitări ptr decenţa şi delicateţea prezentării în cadrul emisiunii,,Serviţi, vă rog! Recunosc că am fost profund impresionată şi în urma acestei emisiuni am căutat mai multe informaţii despre tine
vroiam sa imi spun si eu parerea despre aparitia ta la emisiunea de pe pro tv dar vad ca deja mi s au furat,spulberat ideile…oricum ai fost cel mai tare,un barbat care mi-a trezit interesul.take care!
Pofta buna tuturor!
Stiti amintirile povestitorului din “A la recherche du temps perdu” de Marcel Proust care se activeaza odata cu gustarea madeleinei ?
Cam aceeasi experienta o traiesc si eu cand mananc langos (sau cocoroada in Bihor) cu prune pe care numai bunicul din partea tatei stia sa-l faca in cuptor, pe vatra, si pe care ni-l aducea inca aburind vara, cand se intorcea de la serviciu (era brutar de meserie). Asa se face ca si la Montreal, cand mi se facea dor de mancare cu gust european, o luam pe str. Saint-Laurent in sus si ma opream la magazin cu specific romanesc, unguresc, slovac, etc. si asteptam pana ce mi se servea cate un langos facut pe loc. Si atunci, de fiecare data, imi aduceam aminte de partea din copilaria-mi traita in prezenta bunicului din partea tatei. Totul se poate tese si retese in jurul unei senzatii gustative, olfactive, etc. deja traite.
Bon appetit!
Dragos, absolut intamplator, ma uitam la meniul de ieri de la Violeta si mi s-a facut o pofta ingrozitoare. Mi-am spus ca azi ma duc sa vad ce gasesc bun, dar ai venit tu acum sa ne servesti. Ma uit ca ai peste 6000 de fani, bristro e mic, deci unde naiba mai mananc eu?
La concursuri nu particip. Baga si tu ceva resturi in buzunar si ne vedem dupa 🙂 . Facem si-un interviu sa nu fie deplasarea fara folos.
@Tiberiu, eu zic să-ndrăzneşti, nu cred ca vin chiar toţi 🙂 Serios acum, dacă-ţi faci rezervare (310 06 81), n-ar trebui să fie probleme. Aşa cum ai văzut, bistro-ul e mic, aşa că, şi dacă sunt toate mesele ocupate, tot nu e multă lume.
lollll