Aţi povestit aşa de frumos, încât eu unul nu m-am putut hotărî şi am rugat-o pe Violeta să aleagă câştigătorul cinei din partea casei de joi. Este vorba despre Raluca:

Mi-e dor de ceva timp de-acum de ceva f. simplu: de paine cu magiun si o cana cu lapte fierbinte, proaspat muls. Imi amintesc de bunica care facea in fiecare toamna magiun de prune, in curte, la foc; si avea magiunul ala cel mai bun gust, dulce-acrisor si usor afumat…

Din farmecul vacantelor de iarna la tara facea parte binenteles focul din soba cu plita, care se reflecta in tavan in fiecare seara si cu care adormeam. Iar dimineata, cand in camera era deja racoare, ne astepta bunica cu paine, magiun, lapte proaspat…

Ah, si laptele prindea un pic de caimac in cana.

Intre timp eu am crescut si am trecut din ce in ce mai rar pe la tara, iar bunicii s-au stins…dar amintirile nu mi le poate lua nimeni..

Mie mi-a plăcut mult cum au mai scris scris Karin (dar sunt subiectiv, pentru că ne ştim):

Dădaca mea, Taru, era o femeie simplă. Dimineaţa, mă lua de mână şi făceam piaţa, apoi uneori urcam dealul la cimitir să punem flori la mormântul bărbatului ei, coboram spre biserică s’aprindem lumânări pentru vii şi tot în tandem, răzbăteam până la mercerie când Taru avea nevoie de stofă sau nasturi. Aveam 5 ani şi băteam kilometri de-a lungul şi de-a latul Medgidiei, Taru şi cu mine.

Răsplata uneori era o prăjitură excelentă, grunjoasă, pe care Taru o făcea într-un ceaun negru cărbune, şi pe care mi-o tăia felii, ca de tort. Adoram mirosul puţin ars al prăjiturii care se lipea de ceaun, şi cel mai mult îmi plăceau cojile afumate pe care abia le râcăiam cu furculiţa. La sfârşit,Taru mai turna lapte proaspăt şi adăuga un pic de zahăr, mâncam restul de prăjitură aşa, îmbibată şi dulce.

Am pus-o puţin pe mama la încercare când am rugat-o mai târziu să-mi facă prăjitură galbenă ca Taru. Acasă mâncam negrese, bezele şi choux à la crème, care îmi plăceau foarte mult şi totuşi, insistam eu, prăjitura galbenă are cu totul alt gust! Exasperată, mama a sunat-o într-un final pe fosta mea dădacă să afle cu ce mă vrăjise. Au râs amândouă. Păi, mă-mă-li-gă.

Azaleea:

Copilaria mea miroase invariabil a paine la ţăst. Un clopot mare de metal, asezat cuminte pe cimentul curatat cu grija, ridicat apoi cu un scripete pentru a vara sub el focul aprig ce urma a fi indepartat dupa ce isi indeplinea menirea. Si painea cruda asezata apoi peste bruma de cenusa ramasa si acoperita cu clopotul deja rosu de care ma feream si eu si sora si verisorul meu, dar pe care il priveam cu veneratie stiind ce bunatati coace acolo.
Am noroc ca inca mai am bunici la tara. Si ca bunica mea inca este o olteanca zdravana, care lupta cu inversunare cu varsta si care nu admite ca a venit vremea sa “o lase mai moale cu treburile gospodariei”. Vesela, cu sortul patat de bunatatile pregatite in cuptorul cu lemne sau pe soba. Nu admite ca nepotii sa o vada altfel. Si in continuare pregateste painea proaspata, rata pe varza in soba, minciunelele (un fel de gogosi..), ciorba de curcan. Nu face toate astea pentru ca vrea sa para mai tanara. Pur si simplu vrea sa ne mentina mereu vine amintirea copilariei noastre la tara.

Defapt, bunica mea este amintirea copilariei mele. Si scriu azi, aici, pentru ca mi s-a facut un dor nebun de ea.

şi Alina:

Asadar, cuvinte cheie:
amintire,
mincare preferata,
copilarie,
un paragraf – doua.
Sa zicem o copilarie si doua bunici.
In gradina uneia gaseam
cele mai aromate gutui
toamna,
din gradina celeilalte ma saturam
cu cele mai dulci cirese amare
vara.

Doua gradini si doua bunici,
doua capete de tara intre care mi-am prelungit copilaria.
Acum, cu doua borcane de dulceata,
unul de gutui
si altul de cirese amare,
intre doua capete de lume
imi savurez copilaria.

Raluca, sună mâine la Violeta şi fă o rezervare (ai primit o “parolă” pe mail). Azaleea şi Alina, dacă veniţi joi la Violeta şi folosiţi “parola” primită pe mail, primiţi un desert gratis. Karin, ţie îţi datorez un desert când ne vedem.

Tags: amintiri din copilarie, mancare sanatoasa, violeta