Mai multe şcoli de psihologie ne învaţă că suntem produsul interacţiunilor cu părinţii noştri sau cu cei care au avut grijă de noi în copilărie.
Gânditorii radicali ai acestui curent merg până la a spune că, atunci când ne naştem, suntem, mai mult sau mai puţin, o tabula rasa pe care mama şi tata, bunicul şi bunica, unchiul ori sora mai mare ne scrijelesc destinul şi personalitatea.
Fraza
“oamenii se nasc prinţi şi prinţese, până când părinţii lor îi transformă în broscuţe”
s-a vehiculat atât de mult, încât aproape nu se mai ştie dacă a spus-o Erik Erikson, vreunul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, un analist tranzacţional sau Emil Cioran*.
Philip Larkin a exprimat, totuşi, aceste gânduri mai plastic decât a făcut-o orice clinician într-un poem pe care mulţi psihoterapeuţi îl ştiu pe de rost:
They fuck you up, your Mum and Dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.
Poemul a redevenit celebru în Marea Britanie în aprilie anul trecut, când un judecător l-a citat în motivaţia sentinţei într-un proces de custodie a unui minor. “Vulgaritatea Sa”, cum l-a numit tabloidul The Sun pe magistrat, a fost de părere că primele patru versuri sunt un avertisment pertinent pentru orice părinte în relaţia cu copilul său.
Mă număr şi eu printre partizanii teoriei care spune, până la urmă, că “viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe” şi că “vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe”. Cred cu tărie că personalitatea şi destinul nostru capătă formă în creuzetul copilăriei noastre şi că principalii responsabili pentru cât de armonios sau de nereuşit este rezultatul sunt părinţii noştri.
Bun, dar dacă sunt responsabili, asta înseamnă că e în ordine să le reproşăm greşelile, tuşele groase, corecturile grosolane? Aici cred că răspunsul ţine de povestea fiecăruia. Unii copii aleg să o facă, alţii nu. Responsabilitatea înseamnă să te confrunţi cu consecinţele faptelor tale. De aceea nu cred că sunt de condamnat copiii care le fac reproşuri părinţilor legate de felul în care i-au crescut, la fel cum nu cred că este de condamnat Iov pentru revolta lui. În definitiv, era opţiunea Creatorului să fi creat un Iov mai puţin recalcitrant.
Evident, nicio discuţie pe tema asta nu poate evita chestiunea bunelor intenţii. Dar, tocmai pentru că pe cei mai mulţi dintre părinţi nu-i putem bănui de lipsa lor, mă tem că ele nu aduc cu adevărat ceva nou în conversaţie.
Ţin, totuşi, să amendez o derivă a acestui mod de a vedea lucrurile: aceea care, aşezând responsabilitatea în mâinile părinţilor, eliberează progeniturile de această povară. În cazul copiilor mici, e firesc ca lucrurile să fie aşa: părintele e răspunzător chiar şi în faţa legii pentru faptele minorului fără discernământ. Dar atunci când copilul este deja om mare, responsabilitatea pentru propriile fapte îi aparţine. Lucrul ăsta poate părea un truism, dar, deşi toată lumea e de acord cu el, judecăţile noastre par uneori să-l ignore.
Cunosc destul de bine tipul acesta de apologetică, pentru că m-am refugiat de multe ori în spatele ei, făcând recurs la copilărie şi la nepriceperea părinţilor pentru a explica sincopele prezentului. Pe de altă parte, tot aşa cum nu încetezi niciodată să fii copilul părinţilor tăi, nu poţi fi niciodată mai puţin decât tu însuţi, un om în toată firea, stăpânul alegerilor pe care le face şi singurul care trebuie şi poate să se confrunte cu consecinţele acestora.
E plăcut şi poate fi chiar util să te foloseşti o vreme de creditul greşelilor părinteşti, dar el nu poate fi întins la nesfârşit. Cei care abuzează de acest credit sunt cei despre care Freud spunea că nu vor cu adevărat să fie liberi, pentru că a fi liber înseamnă a fi responsabil, iar oamenilor le este frică de responsabilitate.
Mă întreb uneori ce este atât de înfricoşător în legătură cu viaţa încât simţim nevoia să ne ascundem după fusta mamei sau după pantalonii tatălui chiar şi atunci când ei nu mai sunt lângă noi, chiar şi atunci când ei n-au fost niciodată lângă noi. Când o să aflu răspunsul la întrebarea asta, am să consider că m-am mai dumirit oleacă.
foarte bine spus; m-am dumirit pt ca un mare invatat spunea; noi nu intelegem ,noi DOAR ne dumirim.
In profunzime, viata insasi este infricosatoare, dac-o privim in opozitie cu acel mult discutat sentiment oceanic; constientizarea vietii (asa cum e ea posibila, in functie de stadiul de evolutie), inca de acolo de unde parasim o lume confortabila pentru o alta doar aparent primitoare.
Pentru adult aparitia copilului e, adesea, o bucurie, dar pentru bebelus situatia nu este la fel de roz. Ca parinte esti putin pregatit si dispus sa accepti aceasta realitate.
De-aici mai departe raspunsurile la intrebare sunt din ce in ce mai diverse, punctuale, personalizate, contextuale, de suprafata sau de profunzime, individuale sau extinse la mai mai multe generatii.
Pentru unii infricosatoare este moartea de la capatul vietii, astfel ca fuga in spatele mamei ori tatalui e o modalitate infantila de a se apara. A-ti trai viata cu sentimentul permanent al dezintegrarii, al prabusirii e un fapt suficient de apasator incat sa nu o poti indragi, ci sa fie motiv de spaima.
Personal, in fusta mamei sau pantalonul tatalui as vedea doar simbolul unei triste, dar de inteles cautari. In fond, ea se oglindeste mai tarziu in ochii (ca sa nu zic din nou fustele ori pantalonii) partenerilor alesi.
Tonul prea putin vesel al mesajului meu vine din seriozitatea intrebarii. Dincolo de acestea, pentru adultul care si-a gasit o minima armonie cu sine si, implicit, cu mediul, viata e un popas miraculos de scurt si de intens.
…nu stiu ce sa zic..Deunazi cu ocazia urarilor de Sf Ana si Marie, o cunostinta ma intreaba ce imi doresc sa se indeplineasca si a pulsat apoi repetand nemavbindu-ne de mult,”ce iti doresti Ana?”.Eu am zis simplu incet sigur un cuvant “Copii”.Rostindu-l m-am simtit ..matura, femeie caci in mine am simtit increderea si puterea ca sunt pregatita.Insa..reactia celei de la celalalt capat al telefonului nu a fost la fel de ..vibranta.Ci din contra:”..Ah..ce?..am si uitat de acest concept .Eu de mult nu ma mai gandesc la copii ca ii vreau.Uite ca a fost o vreme insa acum cand am minte si vad cum e viata nu vrea sa fac.Pt ce?Eu nu le pot oferi ce mi-au oferit parintii mei.Si mai mult decat atat eu nu pot sa le ofer lectii de tenis, karate, inot si tabere la munte la 5 ani…Ce?!copilul meu sa invete sa skieze la 23 de ani…Nu…mai bine nu.”
…si cam asa gandesc multi tineri caci se uita in jur.Responsabilitatea ta de a-ti asuma ..o lupta cu viata creand un copil conturand si invatandu-l ajutandu-l sa se gaseasca si sa te inteleaga..cand la scara la bloc in parc sau la gradi vede ca Alti Parinti ofera Alte lucruri ..e infricosatoare.Insa..e in natura noastra sa ..incercam sa ..dam vietei o noua viata.
In maxitaxi ieri era o bunica cu un baietel de 5 ani cred ca avea, cam asa si stateau cuminti si chicoteau ei acolo sporovaiau de una de alta uite ce straluceset uite o masinuta uite un nene uite asa..diverse. La un moment dat se urca in maxitaxi un alt copil putin mai mic insotit nu stiu de cine, insa ce mi-a atras atentia a fost cand bunica a intrebat micul sau nepotel “uite ce sapcuta frumoasa are baietelul acela.Sa ii spui lu’mami sa iti ia.Vrei si tu asa?” La care micul calator din bratele ei ii raspunde: “Nu vreau sa imi ia mami.O sa imi iau eu singur cand o sa am servici.”
Dupa parerea mea, comportamentul parintilor e o imagine clara a personalitatii lor, mutilate sau nu de alti parinti. Daca reusesti sa constientizezi domeniile in care exagerezi ca si om (ultra protectiv, sau obsedat de diverse lucruri cum ar fi curatenia, lumina etc.), s-ar putea sa reusesti in a nu face din acea “tabula rasa” un individ care sa aiba aceleasi temeri.
They walk a thin line, our parents. Eu pe mama o respect, pentru ca m-a invatat sa am incredere in mine, si mi-a oferit ceea ce multi dintre oamenii pe care ii cunosc, din generatia mea, nu au: independenta. Si m-a mai invatat ceva: orice faci are consecinte, pe care trebuie sa ti le asumi si munca se plateste. Eu completez cu: voluntariatul se plateste sufleteste si cu experienta de viata, si conclud ca sunt extrem de norocoasa, pentru ca am o mama pe care multi si-ar dori-o.
Porneste intr-o alta calatorie si citeste Boris Cyrulnik – Murmurul fantomelor.
Articolul asta a picat intr-un moment in care imi fac procese de constiinta pentru reprosurile fata de ai mei, scoase la iveala acum doar cateva zile. Pana acum, aveam in mintea mea o intreaga pledoarie despre cum m-au transformat intr-o complexata, despre cum au vazut vesnic greselile si nu reusitele, despre cum am ajuns sa simt ca am vesnic ceva de demonstrat cuiva, despre cum eu n-am primit niciodata sansele si sacrificiile de care au beneficiat altii samd. Pareau toate valide, aveau argument solid, cred ca inca imi mai par pe jumatate.. “Pareau” pentru ca acum, dupa ce am rabufnit in fata alor mei, reprosandu-le tot ce mi-am dorit vreodata sa apuc sa le reprosez, ma simt vinovata. N-am avut vreodata o relatie stransa cu ai mei, era un “lasa-ma sa te las”. Mai mult eu sa ii las, caci ei vesnic imi suflau in ceafa cu reprosuri, suspiciuni inutile si acuze.Cu toate astea, relatia dintre noi mergea in inertie. Eu dadeam o data la ceva vreme pe acasa, in orasul natal, ei zambeau si se termina timpul de petrecut impreuna. Dar acum, dupa ce tata mi-a zis raspicat “Vad ca e ceva cu tine, te porti bine, dar parca ai ceva acolo, mult mai adanc, ceva ce nu zici, ai o nemultumire”, s-a rupt iremediabil ceva. Din momentul in care am deschis gura, am simtit ca nu mai pot opri nici pledoaria, nici lacrimile. Tata si-a aparat principiile gaunoase dupa care m-a crescut si s-a inchis in el. A ramas, totusi, putin uimit ca toate astea zaceau in mine. Ca am atata inversunare. S-a intristat putin.
Acum ma simt vinovata. Si nu pot decat sa ma intreb: oare e vina mea ca nu fac nimic acum ca sa ma curat de tot ce m-au facut sa devin si doar ii acuz? (desi eu cred cu tarie ca oamenii nu se schimba) Oare am dreptate sa ii acuz sau port responsabilitatea a ceea ce sunt? Nu pot decat sa accept banii pe care tata insista sa-i primesc (acum, dupa reprosuri, de parca ani de zile de lipsa de sprijin moral se pot cumpara cu o suma cvasi-simbolica acum, la ani distanta) si sa incetez in a le mai provoca regrete cu astfel de discutii. Ne vedem de ale noastre, nu? (Nu pot sa cred ca, desi citesc blogul tau de atat de mult timp incat nu pot localiza in timp inceputul, prima data cand postez un comentariu il scriu kilometric si pe astfel de tema.)
Este grea o departajare exacta intre ceea ce esti tu in eul tau profund si rezultatul educatiei, cutumei sau civilizatiei. O libertate absoluta nu o au decat nebunii. Ei au cele mai libere minti. Dar, social, ne ajuta? Daca luam pur stiintific acest interes, vom vedea ca suntem dispusi in orice secunda manipularii. Dar insertia sociala se bazeaza doar pe formare. Deci, iata o ingradire a libertatii de a mai fi tu insuti, o reducere a ei. Pe de alta parte, fara interactiune socio-umana nu am putea progresa. In timp ce educatorii “formeaza”, in acelasi timp si “de-formeaza”. Exploatarea maxima a libertatii manifestate a unui individ are de aici de suferit. Cum se poate o purificare a sinelui atunci? Iata-ne in fata unui paradox :…viata!
Off mai Dragos …. nu poti sa ma chinui cu retorica ta inainte de weekend …. asta dupa ce n-am avut parte joi de supa de scoici de la Violeta … 🙂 zic pas acum, am sa-mi fac publice temerile si mirarile abia cand voi depasi momentul “pofta buna” ..adica cel mai devreme sfarsitul saptamanii viitoare!!
părinţii ne influenţează în mod indiscutabil, dar personalitatea fiecăruia are un cuvânt mult mai greu de spus. exemplu: eu şi sora mea geamănă; aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, personalităţi diferite, reacţii opuse. aşa că cred că rezultatul e 10% educaţie şi 90% personalitate.
nu cred că părinţii pot fi consideraţi vinovaţi pentru succesul sau nereuşita copiilor lor în viaţă, pentru că, presupunând intenţiile cele mai bune, nu au toţi “talentul” de a adapta educaţia la personalitatea copiilor. în plus, de la o anumită vârstă încolo, mi se pare o scuză jalnică să pui nereuşitele pe seama educaţiei primite. oamenii se pot schimba, se pot autoeduca, chiar dacă nu au primt educaţia corespunzătoare.
probabil că noi, dându-ne seama de greşelile făcute de părinţii noştri în educarea noastră, fie vom repeta greşelile pentru că vom uita cum e să fii copil, fie le vom evita pe astea şi vom face altele…
şi, ca să-l citez pe Ethan Hawke în “Before Sunrise”: “Everybody’s parents fucked them up. The rich kids’ parents gave them too much, poor kids’ not enough, too much attention, not enough attention, they either left them, or stuck around and taught them the wrong things.”
Liberul arbitru e doar cireasa de pe tortul evolutiei speciei.
In parcursul individului, contextul incl. cel familial conteaza mai mult decat liberul arbitru. Parintii investesc in progenituri pentru a trimite in lume versiuni evoluate ale lor. Normal, supravietuirea speciei impune adjustari ale matricei genetice la mediu.
Ca si in natura, si in familie ajustarile sunt de cele mai multe ori minore. Aschia nu sare departe de trunchi. Nici n-are nevoie. Din combinatia de liber arbitru si eforturi parentale rezulta Ionel, versiunea 1.0.1 a lui taica-sau, un Ion tweaked pe alocuri. Ionel care «isi depaseste radical conditia» prin eforturi proprii e un accident al naturii.
Asumarea responsabilitatii de catre individ serveste specia, dar contextul face jocurile.
Din punctul meu de vedere, după mai bine de un an de când am plecat din “casa părintească”, aruncarea vinei asupra părinților e cea mai palpabilă scuză în fața propriului eșec, și uneori pe bună dreptate. Pe măsură ce ne maturizăm, însă, provocarea constă în a conștientiza modul în care s-a manifestat influența lor, și a face ceva în direcția asta. E un paradox al ființei umane, oricât ne dorim să ieșim de sub sfera influenței lor, nu avem curajul să ne asumăm întreaga responsabilitate a acestei libertăți. Însă când pornești ca tânăr pe drumul vieții, greșelile pe care le faci scot la iveală adevăratele lipsuri și atunci vin alegerile personale – primele sunt și cele mai grele pentru că în momentul în care înveți să iei propriile alegeri, trebuie să trăiești si consecințele lor. Și pe baza acestor decizii și a experiențelor cred ca noi, “copiii, foștii adolescenți” – învățăm să ne înțelegem părinții, într-o oarecare măsură. Într-un fel revolta noastră e împotriva deciziilor pe care ei le-au luat la un moment dat, și până nu te confrunți cu alegeri asemănătoare nu ai cum să înțelegi dimensiunea experienței lor.
Deși ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru părinții pe care îi am și modul în care m-au crescut, sunt multe decizii ale lor care s-au reflectat în viața mea și pe care le-am condamnat tocmai pentru că la momentul respectiv nu le-am înțeles. Mi-au trebuit ani să ajung în fața unor experiențe asemănătoare, să fac propriile greșeli ca să îmi dau seama de câte resurse e nevoie pentru o asemenea alegere.
Cel mai greu poate e să acceptăm că indiferent de cât de puternic s-a manifestat influența lor, și indiferent de cât de multe greșeli au făcut părinții noștri, vine un timp când deciziile ne aparțin.
Ne ascundem dupa fusta mamei pentru simplul fapt ca in fata noastra asteapta calma si zimbitoare moartea. Viata ne ofera libertatea de a face foarte multe. Moartea ne sileste sa fim si responsabili de ceea ce alegem sa facem. Parintii ne protejeaza o vreme de acest bau-bau care ne pindeste de la celalalt capat al vietii. E un joc de-a vatiascunsulea. Se joaca in doi, se joaca in trei, se joaca in citi vrei, cum spune si Marin Sorescu. Poti sa-l joci si de unul singur cum a facut-o Madalina desi nu vad justificarea acestei nerabdari. Oricum nu avem atita libertate incit sa putem refuza acest joc, nici regulile lui foarte simple.
aiurea
Din punctul meu de vedere suntem produsul parintilor nostri si puteam sa-i blamam pana la un punct pentru esecurile noastre, dar doar pana la un punct. Si eu am sa le reprosez alor mei multe actiuni care n-au fost favorabile dezvoltarii mele intelectuale si educatiei sociale, poate din nestiinta si orizontul limitat pe care il aveau datorita educatiei primite, una rudimentara spre primitiva.
Insa am indraznit sa-mi aleg singura drumul, sa fiu autodidacta si sa ma desprind de ceea ce vedeam acasa, sa-mi doresc sa ajung la un nivel decent de educatie si sa profit de toate oportunitatile care s-au ivit pentru a evolua.
Mi-am asumat de devreme consecintele alegerilor mele si pe de o parte am castigat increderea parintilor sa-mi dea libertatea de a alege si de a-mi gasi singura drumul.
Avand constiinta si judecata am incercat mereu sa suplinesc golurile create de carentele educatiei primite si sa depasesc sincopele din psihicul meu care inca imi mai joaca feste din cand in cand.
Acum cand scriu aceste randuri realizez ca sunt lucruri pe care inca le-as reprosa si pe care inca nu le-am depasit, dar lucrez la ele, insa e greu sa le sterg cu totul si ma gandesc, ca poate nu voi putea trece niciodata peste ele. Insa nu le-as putea reprosa anumite lucruri decat in gand, pentru ca daca le-as rosti direct in fata lor sunt sigura ca nu ar intelege profunzimea radacinilor unor actiuni pe care le-au savarsit si mai rau cred ca i-as jigni. De ce? Pentru ca sunt sigura ca intentia lor a fost de a ma proteja iar motivatia de a-mi crea un viitor sigur si luminos.
O doctrina veche chiar daca unii aleg sa o reinventeze apeland la vulgaritate. Anumite lucruri nu pot fi contrazise. Este evident ca pana la formarea unui anturaj si tinand cont de primii ani in viata, copilul va fi influentat direct de comportamentul si trairile parintilor.
O zi minunata iti doresc
cateva posibile raspunsuri la intrebarile ridicate in finalul articolului gasesti la Yalom, de exemplu in “Mama si sensul vietii”
cred ca psihoterapia existentialista ar fi total pe gustul si structura ta intelectuala
vezi:
http://librarie.carturesti.ro/mama-si-sensul-vietii-237702
Cred ca totul sta nu in invinuirea lor, avand in vedere ca si ei la randul lor sunt un “produs” al educatiei primite si ca uneori cara o “mostenire” f grea. Partea interesanta si care trebuie privita cu atentie, consta in faptul ca ai posibilitatea in timpul discutiilor cu parintii sa vezi ce anume a lipsit, ce a fost prea mult – sa vezi de unde vin dezechilibrele propriei vieti. Si bineinteles sa incerci la randul taau, sa oferi libertatea de alegere a celor din jurul tau, prieteni, copii etc. Este totusi un avantaj sa ai cum, cu ajutorul lor sa realizezi de unde ti se trag anumite tipare de comportament si de ce. De aici totul tine numai de tine, daca vrei si daca poti sa faci ceva.
Ce multe cuvinte aproape ca in carti!!! Orientalii cred ca cel care isi alege parintii este copilul, care stabileste energetic, desigur, legaturile pentru a veni pe pamant atunci cand e vremea. Totul este energie( mai putin 4%), materia nefiind altceva decat energie purtatoare de informatie. Nu este nimeni vinovat de felul in care suntem, pentru ca suntem exclusiv produsul gandurilor noastre.
“Moise, care a impus in numele Domnului cele zece porunci era el insusi un copil parasit. Ca majoritatea copiilor parasiti, spera ca intr-o zi sa atraga dragostea parintilor lui prin intelegere si veneratie. Parintii l-au parasit pentru a-l proteja de persecutii. Totusi, sugarul in cosuletul de salcie, nu putea intelege acest lucru. Copilul trebuei sa fii simtit astfel: “De ce m-au alungat parintii mei, de ce m-au expus pericolului de a ma ineca? Nu ma iubesc parintii mei?”. Indoiala si frica de moarte, sentimente autentice pastrate in trupul copilului mic, au trait mai departe in Moise si ele l-au influentat atunci cand a daruit decalogul poporului sau. Cea de-a cincea porunca poate fi considerata, superficial privind, drept o asigurare de viata a oamenilor in varsta, care era necesara pe atunci, dar nu si astazi, in aceasta forma. Totusi, privind mai indeaproape aceasta contine o amenintare sau chiar un santaj care este valabil pana in prezent. Daca vrei sa traiesti mult trebuie sa iti cinstesti parintii chiar si atunci cand nu o merita altfel vei muri timpuriu.
Cei mai multi oameni nu se abat de la aceasta porunca desi este derutanta si inspaimantatoare. Cred ca este timpul sa luam in serios traumele copilariei si urmarile acestora, si sa ne eliberam de aceasta porunca. Asta nu inseamna ca trebuie sa le platim batranilor nostri parinti cu aceasi moneda ci inseamna ca trebuie sa ii privim asa cum au fost, asa cum s-au purtat cu noi cand eram copii pentru ne elibera pe noi insine de acest model. Trebuie sa ne rupem de parintii “interiorizati” care isi continua in noi opera distrugatoare, numai asa putem sa ne acceptam viata si sa invatam sa ne respectam. Nu putem invata acest lucru de la Moise pentru ca el prin cea de-a cincea porunca a fost nesincer fata de mesajele trupului sau. Nici nu putea altfel pentru ca acestea erau inconstiente.
In toate cartile mele am incercat in diverse moduri sa arat cum experientele pedagogiei “negre” din copilarie ne limiteaza mai tarziu vitalitatea si ne influenteaza considerabil in mod negativ sau chiar ne ucide sentimentul a ceea ce suntem de fapt, a ceea ce simtim si a ceea ce avem nevoie. Pedagogia “neagra” a crescut oameni adaptati, care nu puteau avea incredere decat in masca lor, pentru ca au trait in copilarie in permanenta teama de pedeapsa.
Dostoievski, Kafka, Nietzsche, Cehov, Schiller, Woolf, Rimbaud, Proust, Joyce … au avut in comun faptul de a ramane credinciosi acestei porunci, de a-si cinsti toata viata parintii ceea ce le-a produs o mare suferinta. Si-au sacrificat pe altarul parintilor propria nevoie de adevar, devotamant fata de sine, de comunicare sincera, de a intelege si de a fi intelesi, toate acestea in speranta de a fi iubiti si de a nu mai fii respinsi. Aceasta negare le-a provicat boli grave si moarte timpurie ceea ce dovedeste din nou ca Moise a gresit fundamantal cand a transmis ca cineva traieste mai mult daca isi cinsteste parintii. Cel putin aceste cazuri contrazic aceasta amenintare.
Cea de-a cincea porunca se afla in contradictie cu legile psihologiei. “Iubirea” silita poate cauza mari daune iar respectarea unei porunci nu va putea naste niciodata iubire.”
(Alice Miller – Revolta trupului)