Privesc o fotografie cu ea de la sfârşitul clasei a opta şi îmi vin în mintele vorbele profesorului Kepesh din “Elegy”. Avea un fel de “austeritate elegantă”, era ceva în legătură cu ea care “impunea o anumită formalitate”. Un om bun şi fumos, o rară armonie clasică.
Pot să număr pe degete profesorii care au însemnat ceva în viaţa mea. Primul nume care-mi vine în minte este întotdeauna al doamnei Florica Banu. Întâi mi-a plăcut de ea. Nu putea să nu-ţi placă de ea. Era aşa de frumoasă… Apoi m-am temut de ea. Nu era vreun zbir, dar eram mereu luat prin surprindere: nu-ţi venea să crezi că în apariţia ei fragilă există resurse pentru severitate. Mi-a câştigat definitiv respectul atunci când am înţeles sursa acestui aparent paradox: doamna Banu funcţiona în termenii unei corectitudini absolute. Nu făcea favoruri, deşi avea, ca orice om, elevi preferaţi. Nu trecea din oficiu ‘olimpicii’ şi nu se purta urât cu ‘elevii slabi’. Avea pentru fiecare nota şi observaţia cuvenită.
De la corectitudinea asta ni s-a tras o păţanie care ne-a legat şi mai tare. În clasa a şasea i-a dat un 9 unui elev care avea “10 pe linie”. Părinţii lui au reclamat-o la minister. Ministerul a trimis o inspecţie care n-a avut cum să schimbe nota colegului nostru. Doamna Banu, în schimb, a rămas cu un gust amar şi a decis să lase clasa. Atunci ne-am dat seama cât de mult o îndrăgisem pe profesoara noastră cu voce severă, păr auriu şi zâmbet larg, care ne cuprindea pe toţi, de la prima la ultima bancă.
Am fost mai mulţi colegi care ne-am revoltat şi, în cele din urmă, întreaga clasă ne-a fost alături. Am scris scrisori, am făcut grevă, am ţinut piept câtorva inspectori trimişi “să ne potolească”. Au fost două săptămâni de răzmeriţă. Până la urmă, a plecat (în altă clasă) colegul nostru, iar doamna Banu ne-a rămas profesoară până la sfârşitul clasei a opta.
Mi-aduc aminte că, de fiecare dată când ne întâlneam în acea perioadă, doamna Banu insista să nu mai facem atâta caz de plecarea ei. Părea jenată că i se dă atâta importanţă şi nu se simţea deloc în largul ei ştiind că stârnise, fără voia ei, tot acest iureş.
Au trecut de atunci 17 ani. Doamna Banu a publicat culegeri de matematică, a elaborat subiecte de examen şi curricula pentru gimnaziu. A scris şi o carte despre profesorul care a format-o, matematicianul Caius Iacob. Nu ştiu când a avut timp pentru toate astea, pentru că în toţi aceşti ani, n-a lipsit de la catedră. A cucerit, rând pe rând, generaţii de elevi.
Clasa unde predă acum a construit un mic blog care-i este dedicat. Motivul: doamna Banu trece acum printr-o încercare de viaţă şi de moarte. O şansă există doar dacă va fi supusă unei intervenţii chirugicale şi unui tratament de specialitate la o clinică din Germania. Are nevoie de ajutorul foştilor ei elevi, al părinţilor lor, al celor care au cunoscut-o şi al celor care au aflat povestea ei. O poveste simplă şi frumoasă din care mai sunt nenumărate capitole de scris.
Cei care pot şi vor să ajute au la dispoziţie două conturi deschise pe numele Florica Banu la BCR:
LEI: RO64RNCB0318044002500001
VALUTA: RO06RNCB0075044002500003
În fotografia de pe blog, doamna Banu a rămas la fel de tânără şi de frumoasă cum o ştiam. O privesc cum îşi strânge de mână elevele şi mi se strânge inima. Le mulţumesc tuturor celor care vor face un gest salvator.
Buna Dragos,
Cat de frumos ai scris acest articol care arata admiratie pentru profesorii adevarati. Acestia sunt de pretuit pentru ca in primul rand modeleaza caractere, fiind prin insusi prezenta lor un model de om bun, frumos,nobil si intelept ca si doamna Banu.
Multa sanatate din partea mea, cu siguranta se va face bine.
Cu drag,
Acum am realizat de ce imi place acest blog. Pentru ca multe din articolele tale au subiecte desprinse din realitate, care sunt scrise cu suflet pentru … suflet.
Iti multumesc ca te numeri printre cei putini, care in vremurile acestea tulburi, simt nevoia sa aduca un elogiu meseriei de dascal!
Corectitudinea, care poate initial este inteleasa gresit, ca o severitate exagerata, impune respect, chiar si peste ani.
Imi amintesc cat de tare ne-a intors pe dos gandul ca doamna Banu ne va lasa clasa si cum am planuit intr-un copac ce si cum sa facem cu greva. Ce anume cautam in copac n-am idee, dar eu cel putin eram tare patrunsa de toata povestea, simteam ca suntem ca niste conspiratori din romanele lui Dumas. Pacat ca ne-a spart directoarea frumusete de greva 🙂
Si eu am avut sansa unor profesori dedicati meseriei. Pot sa adaug, ca in persoana profesorului de romana din liceu am descoperit un adevarat mentor.
Interesant este, ca peste ani, nu ne mai aducem aminte prea bine de profesorii indulgenti, dar cu siguranta nu putem sa-i uitam pe cei severi, exigenti. Acestor dascali adevarati, de moda veche, indraznesc sa adaug, le datoram ceea ce suntem astazi.
Ma inclin in fata d-nei Banu, pentru ceea ce a reusit sa “sadeasca” in fostii sai elevi !
Aici nu este un spatiu de socializare – este locul unde te simti in familie sau ca intre prieteni de-o viata. Eu asa simt – ca primesc vesti, ca am aduceri aminte din copilarie, ca traiesc povesti adevarate, caut solutii si invat. Numai prietenii adevarati iti impartasesc trairile lor, numai ei se bucura impreuna cu tine cand esti fericit, numai ei se zbat sa te ajute cand ai probleme… asa este cum spui, si eu am avut profesori pe care-i venerez, le datorez o mare parte din ceea ce sunt eu azi si le voi fi vesnic recunoscatoare. In modestia si cuviinta lor si-au pus sufletele curate in mainile noastre mici de copii – altii mereu altii. Te felicit pentru ceea ce esti, o felicit pe mama ta pentru educatia pe care ti-a dat-o, si – imi pare rau sa-ti spun dar oamenii ca tine sunt pe cale de disparitie ……..
Multumesc, Dragos!
Mama apreciaza mult ce ai facut si iti transmite numai urari de bine, succes in tot ce faci. Eu te tin minte ca pe unul din elevii-lipitoare ai mamei, unul dintre copiii pe care am fost geloasa de-a lungul copilariei. Multumesc ca, si atunci si acum ai reusit sa o faci sa zambeasca.
Monica
Laudabila actiune si cu siguranta si fructuoasa atat pentru doamna Banu, cat si pentru fiecare dintre noi.
Multumim Dragos Bucurenci, pentru aducerea aminte a faptului ca suntem datori fata de formatorii nostri cel putin cu o coloana verticala si un model moral pe care ei au inceput sa-l cultive in noi. E de datoria noastra sa ducem la implinire munca lor prin fapte adevarate.
Nu faci parte dintr-o specie pe cale de disparitie, suntem mai multi..doar putin rataciti si adormiti, dar o fapta ca asta, sau o cuvantare mica cat un Puric ne trezeste la viata si ne da bucuria intelegerii ca e frumos sa fii roman.
Multumim!
Salut!
Ce bine ca ai scris, altfel multi dintre noi nu am fi aflat. As vrea sa pot face mai mult, in afara de a da bani. Cred ca s-ar bucura daca ar sti ca ne gandim la ea. Oare mai locuieste in acelasi loc?
Ana
Doamna Banu a fost cu adevarat o inspiratie pentru mine, atat prin atitudine, eleganta, feminitate cat si prin profesionalism si dedicare. E prima oara in foarte multi ani cand aud despre Dna Banu si regret ca nu este vorba de o veste buna, totusi sper sa fie doar o incercare nedreapta peste care va trece si care o va face si mai puternica. Ii doresc multa putere si speranta.
Melinda Zerkula, cls. VIII B, promotia 1998
Buna seara!
Citesc cu mult drag si apreciere un astfel de articol…din fiecare rand isi fac simtite in mod sensibil prezenta nobletea,duiosia,impreuna-simtirea cu un suflet deosebit,incercat acum,suflet ce a marcat existenta unor copii care,maturi in prezent,ii pastreaza un respect si o reverenta deosebite.
Felicitari!
Cu stima,
Mihaela
sunt parintele uneia din elevele acestei minunate doamne si ma bucur sa stiu ca tocmai datorita atitudinii pe care a avut-o,vertical si demn,a contribuit (si vreau sa sper ca o va face mult timp de acum incolo) la a va face sa intelegeti ca o urma solida pe pamint lasa numai oamenii cu caracter.din tot sufletul ii doresc si eu sanatate si,stiind ca ii sunteti alaturi, ii doresc sa treaca mai usor peste boala