Bulă vine la farmacie şi întreabă:
“Nu vă supăraţi, ce-aveţi pentru paranoia?”
“Toată stima, tovarăşe”, răspunde maşinal farmacista.
Această amintire hâtră din anii ’80 rezumă, cred eu, povestea spusă de filmul lui Andrei Ujică, o autopsie veselă a tumorii care a cuprins România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu.
Miza filmului a fost să spună această poveste folosind doar înregistrări de arhivă, fără intervenţii contemporane, fără voce din off, ba chiar şi fără burtiere (acele minime explicaţii care conţin numele şi funcţia personajelor): să-l denunţe, carevasăzică, pe Nicolae Ceauşescu cu ajutorul producţiilor propagandistice menite să-l slăvească.
Andrei Ujică s-a achitat exemplar de această provocare. Transformarea personajului, de la liderul popular, ba chiar revoluţionar, la dictatorul dement din ultimele două decenii, este punctată într-un crescendo captivant. Spre final sunt scene de-un comic involuntar monumental. Privindu-le, ai senzaţia că asişti la crizele delirante ale unui pacient internat într-un azil psihiatric. Cuiva care nu a trăit deloc în acei ani cred că-i va veni foarte greu să creadă că filmările sunt 100% reale.
Pe de altă parte, ceea ce surprinde impecabil acest documentar este degradarea continuă a vieţii oamenilor obişnuiţi. Chiar dacă în a doua jumătate a filmului ei apar tot mai des în roluri bine orchestrate în care-i mulţumesc Genialului Cârmaci pentru felul în care-i conduce neabătut spre culmi nebănuite ale progresului, este imposibil să nu vezi blazarea, depresia şi sărăcia care le cuprinseseră vieţile.
Dacă filmările acestea mai puteau păcăli atunci pe cineva, ele sunt astăzi transparente pentru oricine. De fapt, filmul lui Ujică asta şi face: îl pune pe Rege să strige în gura mare că Regele era gol.
Dar mai e ceva, şi mai subtil: “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” vorbeşte, după cum îi spune şi numele, despre perspectiva dictatorului însuşi. Pentru că, dacă cineva s-a lăsat totuşi prostit de tot circul pus în slujba cultului personalităţii Bravului Conducător, acesta a fost chiar el. Adulat de popor, ferit de o realitate indigestă, minţit zi şi noapte de toţi cei din jur, Ceauşescu s-a condamnat singur la psihoză.
Scena finală m-a lăsat cu o întrebare greu de rostit, dar care într-o bună zi tot trebuia pusă: dacă înaintea simulacrului de proces care i s-a organizat, dictatorul ar fi fost supus unui examen psihiatric, ar mai fi putut fi oare inculpat?
“Autobiografia” e un film pe care nu-l veţi uita uşor.
:: acesta este al doilea dintre cele trei filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi. Primul film este “Medalia de onoare”.
Măi, să știi că “Autobiografia” mie mi-a revizuit impresia despre Ceaușescu în mod pozitiv. De exemplu am fost uimită că Ceaușescu era capabil să fabrice spontan discursuri de lemn împănate cu un vocabular destul de bogat.
Într-adevăr mi se pare că a fost victima propriului cult al personalității și întrebarea mare la sfârșitul filmului este dacă nu cumva era atât de alienat de realitatea în care trăia, încât să creadă cu sinceritate că poporul o ducea bine și că era iubit.
Ceaușescu pare de-a lungul întregului documentar foarte implicat în treburile țării – vizite, inspecții, ședințe etc.
Procesul final mi se pare că îl pune într-o lumină mult mai bună pe cuplul Ceaușescu decât pe procuror care excelează prin neprofesionalism, părtinire, brutalitate.
Dacă filmul are un mare merit, el stă mai ales în lipsa comentariului și în selectarea filmărilor celor mai diverse. Versiunea mea simplificată imaginară a lui Ceaușescu tocmai s-a complicat.