(am scris la cald, va rog sa iertati lipsa diacriticelor si forma frazei)

Adevarul e ca ma temeam de prima confruntare cu pacientii in carne si oase. La primul curs teoretic, doctorul Oprita, seful UPU SMURD (Unitatea de Primiri Urgente a Serviciului Mobil de Urgenta, Resuscitare si Descarcerare) Bucuresti, ne-a avertizat ca e posibil sa nu trecem de testul acesta, dar ne-a si linistit: pentru ei, ne-a spus, e suficient si faptul ca ne-am familiarizat cu protocoalele de prim ajutor si ca vom sti, totusi, intr-o situatie de urgenta ce sa facem si, mai ales, ce sa nu facem.

N-am avut niciodata o relatie buna cu sangele, cu bubele, cu secretiile, dar am invatat sa-mi controlez reactiile sau cel putin sa incerc s-o fac. Pe de alta parte, nu intalnesc la tot pasul sangerari, varsaturi, icontinenta urinara, asa ca habar n-aveam cat de bine sau cat de prost tolerez aceste intamplari biologice. O mare problema pentru mine sunt, apoi, mirosurile – chiar si cateva picaturi de parfum dulceag si ieftin sunt suficiente ca sa-mi provoace putina greata, ce sa mai zic de mirosurile cu adevarat respingatoare. Un motiv in plus sa privesc temator prima mea garda la UPU Floreasca.

Inarmat cu deviza “Naturalia non sunt turpia”, mi-am luat totusi inima in dinti, am imbracat tricoul verde de voluntar si am pornit sa-mi testez limitele.

Cineva acolo sus a vrut, pesemne, sa-mi faca pe plac si a hotarat o garda destul de usoara, fara politraume, ci mai mult cu intoxicatii (alcool, medicamente, tentative de suicid, droguri), asa ca am avut parte de destule zemuri si mirosuri “naturale”. Un pacient in particular, probabil dependent de metadona, dar pe care un mix de somnifere si alcool il agita peste masura si il facea de necontrolat, mi-a adus aminte de poemul lui Baudelaire:

Isi desfacea, asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin

O prima surpriza in noaptea care tocmai s-a incheiat a fost sa descopar ca si intre asistentii cu experienta exista unii care mai au reactii viscerale in fata diverselor forme de exteriorizare a secretiilor, dar ca si ei isi controleaza aceste reactii, astfel incat isi pot duce treaba la bun sfarsit. Fata incremeneste intr-o grimasa, dar mana continua, la fel de sigura, sa prinda o linie, sa introduca o sonda, sa tina un lighean, sa lege o fasa.

Nu vreau sa intru in detalii, o sa spun doar ca am avut parte de meniul complet de “turpitudini” si ca nimic nu mi s-a mai parut de neprivit. Am urmarit indeaproape doua lavaje gastrice ale unor paciente care incercasera sa se sinucida si m-am gandit ca, mai inainte de a fi egali in fata mortii, suntem cu totii egali in fata reflexului de voma.

Cu adevarat “tari” si greu de digerat mi s-au parut reactiile unora dintre acesti pacienti. Am auzit injuraturi mai scabroase decat varsaturile acelorasi personaje si amenintari pe langa care violenta sangerarilor acute palea. Medicii, paramedicii si asistentii au parte zi de zi si noapte de noapte de acest cor al nerecunostintei si s-au obisnuit cu el, asa cum s-au obisnuit cu nenumaratele neajunsuri ale sistemului medical din Romania. Mie, insa, abia acest spectacol mi s-a parut cu adevarat dezgustator si am ramas de cateva ori inmarmurit in fata rautatii dezgolite a acestor semeni ai mei.

Cu atat mai mult, m-a impresionat in acest peisaj figura doctorului Olteanu, de-o bunatate exemplara. Chiar si cand unul dintre pacienti innebunise cu delirul lui psihotic tot salonul, doctorul Olteanu avea inca rabdare sa-l roage cu o voce calda, dar ferma, aproape paterna, sa se potoleasca. Si nu o data, ci de zeci si zeci de ori. Iar vocea isi facea de fiecare data efectul, mai puternica decat un sedativ. “Imi mai zice nevasta-mea cateodata: Daca-ti mai lasi barba asta alba sa creasca, data viitoare cand o sa cobori din elicopter, asa implinit si imbracat in rosu, o sa zica lumea ca a venit Mos Craciun.”, povesteste hitru doctorul. Adevarul e ca, dincolo de asemanarea fizica, n-are cum sa nu te frapeze bonomia pe care doctorul Olteanu a imprumutat-o din personalitatea Mosului.

De altfel, toti cei pe care i-am cunoscut in noaptea asta sunt oameni speciali, facuti din alt aluat decat noi, ceilalti. Nu stiu cum sa fac sa evit cliseul, asa ca o sa va rog sa mi-l ingaduiti – chiar si in spatele unor mutre morocanoase, al unor priviri obosite, al unor replici severe, sub halatul lucratorilor de la UPU SMURD se simte falfaitul unor aripi.

Tags: camera de garda, doctori, floreasca, greata, olteanu, prim ajutor, sanatate, secretii, sistem medical, smurd, spital, spitalul floreasca, upu, urgenta, urgente, varsaturi