V-am promis trei recomandări de filme româneşti excepţionale şi vreau să mă ţin de cuvânt. Adevărul e că m-am codit cu a treia recomandare pentru că, la puţină vreme după vizionare, am aflat de controversa pe care a stârnit-o pelicula cu pricina. M-am tot gândit de atunci la ea şi încă nu sunt absolut stăpân pe concluzia mea, aşa că am decis să procedez aşa: am să vă spun mai întâi pentru ce calităţi cinematografice cred că ar trebui să vedeţi filmul, iar apoi am să vă spun opinia mea în legătură cu controversa creată şi am să vă rog să-mi spuneţi şi voi ce credeţi despre ea.

Am mers fără mari aşteptări la vizionarea “Portretului luptătorului la tinereţe”, filmul lui Constantin Popescu Jr. Pe de o parte, sunt destul de familiar cu subiectul rezistenţei anticomuniste din munţi şi cu viaţa cotidiană din anii ’50, aşa că nu mă aşteptam să fiu cu adevărat captivat de partea documentară a filmului. Pe de altă parte, văzusem recent Katyn, de Andrzej Wajda, care mi s-a părut un rateu cinematografic monumental, şi mă temeam că şi filmul lui Tică Popescu va păcătui prin patetism şi clişeu narativ. Ca să fiu sincer până la capăt, mă temeam că urmează să văd un episod artistic din “Memorialul” Luciei Hossu-Longin.

Când regizorul ne-a anunţat că filmul durează trei ore, am oftat prelung şi am fost convins că nu voi rămâne până la capăt, mai ales că mai am antecedente în acest sens.

Prima surpriză plăcută a fost să constat că, în afara celor câteva cartoane introductive, filmul lui Constantin Popescu nu este deloc patetic. Sigur, unele personaje au astfel de momente, care sunt, însă, fireşti, pentru că oamenii pe care-i portretizează au fost nişte oameni patetici, deopotrivă în sensurile bun şi prost ale termenului, dar filmul, per ansamblu, nu este patetic.

Ce mi s-a părut genial a fost decizia regizorului de a surprinde nu lupta propriu-zisă, ci aşteptarea “luptătorilor”. Despre grupările ca cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu e aproape impropriu să spui că “au luptat”, pentru că lupta lor a fost, de fapt, această rezistenţă neverosimil de lungă în faţa unui inamic covârşitor.

Cele câteva grupuri răzleţe care au activat în Carpaţi în anii ’50 n-au avut mai mult decât o relevanţă simbolică împotriva regimului opresiv instalat după Război. Dar tocmai pentru această miză simbolică regimul a mobilizat împotriva lor forţe care ar fi putut nimici o mişcare de rezistenţă de mii de ori mai numeroasă şi mai bine organizată. “Victoria” fiecărui grup s-a măsurat în anii, incredibili de mulţi, pe care i-au petrecut hăituiţi, vânaţi, încercuiţi, înfometaţi, şi totuşi reuşind să rămână în viaţă.

“Portretul luptătorului” orchestrează cu multă sensibilitate şi cu un crescendo surprinzător această sagă a aşteptării. În plus, face un portret cinematografic foarte vibrant represiunii cotidiene din anii ’50, iar această virtute didactică merită apreciată. Cei care nu au apetenţă pentru cărţile şi documentarele de istorie recentă pot cunoaşte cu mai mare uşurinţă, prin intermediul unor filme artistice bine făcute, lumea de coşmar în care şi-au trăit bunicii lor tinereţea.

N-am avut niciun moment senzaţia de joc fals, toţi actorii tineri joacă admirabil, iar Constantin Diţă, actorul principal, este o revelaţie. Răzvan Vasilescu face un ticălos memorabil, iar Mihai Constantin un Bodnarenko savuros. De altfel, asta mi s-a părut o altă mare calitate a filmului: că reuşeşte să-şi păstreze umorul în ciuda scenelor inevitabile care-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze.

În fine, o mare surpriză a fost şi să constat că nu ştiam, de fapt, mai nimic despre Ion Gavrilă Ogoranu, probabil singurul luptător din rezistenţă care a reuşit să supravieţuiască timp de 29 de ani în munţi şi care s-a stins din viaţă în 2006, la 15 ani după căderea regimului comunist. Fie şi numai pentru această poveste exemplară de viaţă, zic să mergeţi să vedeţi “Portretul luptătorului”.

De ce cred că pelicula lui Tică Popescu nu e doar un film bine făcut, ci şi un film necesar am să vă spun într-o însemnare viitoare. Tot acolo voi vorbi şi despre îndoielile pe care mi le-au trezit reacţiile mai multor voci civice în legătură cu această producţie.

:: celelalte două filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi sunt “Medalia de onoare” şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Tags: anii 50, cinema, comunism, constantin dita, constantin popescu, film romanesc, ion gavrila ogoranu, luptatori, luptatorii din munti, mihai constantin, ogoranu, peliculă, portretul luptatorului, razvan vasilescu, rezistenta