Într-un interviu pe care i l-am luat acum cinci ani pentru Tabu, Mario Vargas Llosa descria în felul următor simptomatica universală a îndrăgostelii:

“Când te îndrăgosteşti, trăieşti o exaltare specială a vieţii, viaţa devine mai plină de sens, simţi că ea merită trăită şi că întreaga existenţă care te înconjoară capătă un înţeles aparte. Iar experienţa iubirii îţi poate da un impuls fantastic, vrei să faci lucruri, să depăşeşti obstacole, te simţi brusc mult mai bine echipat pentru a face faţă dificultăţilor şi frustrărilor din care e compusă viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre noi.”

Poate că nu v-a trecut prin minte, dar “experienţa iubirii” povestită de scriitorul peruvian seamănă leit cu experienţele descrise de consumatorii de droguri. Înlocuiţi “iubire” cu “cocaină” sau cu “amfetamine” şi pasajul rămâne la fel de coerent.

Asta n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni în secolul 21. Deşi drogurile şi iubirea sunt păţanii diametral opuse, biochimia din spatele lor este mult mai asemănătoare decât credeau părinţii noştri. Psihiatrul Michael Liebowitz, autorul cărţii “The Chemistry of Love” (citez din “Our sexuality” de Karla Bauer şi Robert Crooks), a descris încă din 1983 rolul central pe care-l joacă în timpul îndrăgostelii aceiaşi neurotransmiţători care sunt responsabili de efectele pe care drogurile le au asupra creierului uman: dopamina, norepinefrina şi feniletilamina.

Aceleaşi rotiţe care-i fac să viseze pe varzomanii din Vamă şi să danseze pe aladinii de club din Mamaia sunt cele care ne pun un zâmbet tâmp pe faţă şi ne fac să plutim la începutul oricărei poveşti romantice.

Tot ele sunt responsabile şi de imaginea aureolată pe care o proiectăm asupra persoanei iubite. În primele trei luni de romanţ, nimeni nu judecă limpede, fenomen descris, în egală măsură, de Eminescu (“C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete”) şi de Rică Venturiano (“De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…”).

Obiectul atracţiei noastre suferă un vremelnic un proces de beatificare. Eminescu:

“Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului”

“Tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele”;

Rică:

“Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti…”.

De altfel, îndrăgostiţii nu sunt singurii care văd enorm şi simt monstruos atunci când au creierul îmbibat cu feniletilamină. Sub influenţa stupefiantelor, batonul de ciocolată devine un fel de Sfânt Graal al fumătorilor de iarbă, iar başii electronici un fel de Trâmbiţă a Învierii pentru amatorii de droguri energizante.

Totuşi, o diferenţă majoră între droguri şi îndrăgosteală este că efectul primelor nu durează foarte mult. Sigur, nici euforia romantică nu are termen de garanţie nelimitat, dar trei luni sau trei ani sunt cu siguranţă de preferat celor câteva ore de distracţie pe care ţi le pot oferi drogurile.

Pe de altă parte, ceea ce i se întâmplă îndrăgostitului după expirarea termenului de garanţie seamănă, din nou, cu experienţa fratelui său drogat. Doctorul Liebowitz a observat că aceeaşi panică, aceeaşi disperare şi aceeaşi suferinţă care însoţesc pierderea unei relaţii de dragoste pot fi regăsite în sevrajul unui fost consumator de amfetamine.

Asta se întâmplă din cauză că în creier există un mecanism care previne “supra-încălzirea”: dacă este expus vreme îndelungată la torenţi de neurotransmiţători, creierul se desensibilizează şi nu-şi mai poate induce starea de bine în condiţii de stimulare normală. Lipsa de chef şi cheful schimbător vin astfel să completeze un tablou clinic care este perfect complementar zâmbetelor tâmpe şi plutirii de la începutul relaţiei.

În această perioadă, cea mai spectaculoasă mi se pare schimbarea cu 180 de grade a perspectivei idolatre asupra celui sau celei care fusese până mai ieri “odor în codru de tâlhari”:

“Căci azi le semeni tuturor la umbră şi la port, şi te privesc nepăsător c-un rece ochi de mort.”

N-am scris ca să strivesc corola de minuni a dragostei. Nu cred că sonetele lui Shakespeare vor putea fi vreodată recodificate folosind simboluri din tabloul lui Mendeleev. Dar cred că ne ajută să ne luăm mai puţin în serios dacă aruncăm din când în când o scurtă privire în culisele îndrăgostelilor noastre.

În plus, cu cât ştim mai multe, cu atât ne dăm seama de cât de puţine ştim, de fapt. Încă nu există, de exemplu, o teorie care să explice la nivel biochimic cum se face că ne îndrăgostim de anumiţi oameni şi nu de alţii. Suntem, în această privinţă, la fel ignoranţi sau de înţelepţi ca marele Will, care, în “Visul unei nopţi de vară”, a pus totul pe seama unei flori:

Cei cărora pe genele-adormite
Le picuri sucul florii fermecate
Se-ndrăgostesc de cea dintîi făptură
Pe care-o văd cînd se trezesc din somn.

Restul e tăcere.

:: The One, noiembrie 2010

Tags: biochimie, dopamina, droguri, eminescu, feniletilamina, iubire, karla bauer, mario vargas llosa, michael liebowitz, neurotransmitatori, norepinefrina, our sexuality, rica venturiano, robert crooks, shakespeare, the chemistry of love, the one, veronica micle